Fireşte că bunăstarea este dependentă de câţi bani au oamenii. Dar şi de câte bunuri pot să-şi procure cu aceşti bani. Judecata e însă departe de a se sfârşi aici. A obţine bunăstare mai înseamnă a dobândi securitate alimentară, îmbrăcăminte, locuinţă. Mai mult, înseamnă servicii curente, ocrotirea sănătăţii, învăţământ de calitate şi multe altele. Toate având un numitor comun: banii.
De patru ani, de când criza ne toacă banii, se reduc locurile de muncă, încetineşte creşterea economică, se extinde aria sărăciei. Şi, mai cu seamă, se restrâng puterea de cumpărare a populaţiei şi investiţiile. Keynes e reconfirmat. Britanicul care a revoluţionat teoria economică atrăsese atenţia lumii întregi, încă din 1936, că dacă o economie începe să cadă, aceşti doi din urmă indicatori suferă modificări semnificative.
Veniturile gospodăriilor pot dezechilibra balanţa întregii economii. Dacă scad, desigur. Cererea de bunuri şi de servicii urmează o rată negativă iar populaţia cumpără mai puţin. În consecinţă, producţia depăşeşte vânzările, stocurile cresc, patronii îşi concediază angajaţii. Cei ce văd că veniturile li s-au redus ori şi mai mult, sunt şomeri, îşi reduc cheltuielile. E deci lovită cererea agregată de consum.
Keynes a privit însă şi către a doua parte a cererii agregate: investiţiile. Problemă şi mai complicată. Dacă se investeşte mai puţin suferă întreaga economie. Multiplicatorul începe să meargă în sens invers: se produce un efect în cascadă iar modificarea finală, de sus în jos, are urmări dintre cele mai grave.
Aşa merg lucrurile. Pot fi îndreptate? Criza actuala a dovedit lumii întregi că se impune o despărţire totală de capitalismul utopic, care a exacerbat rolul pieţelor, chiar l-a singularizat, într-o încercare de a arunca statul în afara ecuaţiilor economice.
Statului îi revine acum un rol important în îndreptarea lucrurilor. Ce
