M-am născut la începutul anilor '70, fac parte din generaţiile decreţeilor, am 500.000 de „colegi" de aceeaşi vârstă. Dacă în 1990 numărul nou-născuţilor, deşi în scădere, mai trecea încă de 300.000 pe an, în 2011 au fost sub 200.000. În condiţiile în care cele mai numeroase generaţii din istoria României sunt în plină putere de muncă (40-45 de ani), numărul angajaţilor din economie este sub 5 milioane la o populaţie de 19 milioane după ultimul recensământ. Avem în schimb 5,5 milioane de pensio­nari şi an de an noi găuri în bu­getul fondului public de pensii.

Câţi salariaţi vor fi peste 30 de ani, când decreţeii se vor uita lung după poştaş, dacă actualul trend demografic se menţine, dublat de mentalitatea „cine pleacă ultimul din România stinge lumina", a generaţiei tinere? Din ce coti­zaţii se vor întreţine sistemul de sănătate, de siguranţă publică (nu mai vorbesc de cel de pen­sii)? Perspectivele sunt sumbre, un stat fugărind puţinii contri­buabili rămaşi pentru o brumă de redistribuţie. Ar putea fi însă altfel în România? Vom avea căpşunari care să învioreze piaţa muncii şi fondu­rile de contribuţii sociale? Ne vor salva infirmierele vietnameze? Menajerele thailandeze? Instala­torul somalez? Lucrătorii chinezi din construcţii? Să fim serioşi! Cu ce salarii să-i tentăm şi cu ce pensii să plătim infir­mie­rele şi menajerele? Pentru cine să mai construiască chinezii, ce tânăr se va mai înhăma la un credit pe 20 de ani când vor fi atâtea proprietăţi de moştenit? Să sperăm într-o revigorare bruscă a natalităţii? Uitaţi-vă ce se întâmplă în lumea dezvoltată, din Japonia în Europa (SUA sunt încă o excepţie, dar aş pune asta pe seama ponderii mari a popu­laţiei de religie neoprotestantă şi emigraţiei hispanicilor mai catolici decât Papa). Populaţia globului creşte, adevărat, dar creşterea o dau lumea a treia şi zonele în curs de dezvoltare -societăţi und