De când am deschis ochii spre ceea ce numim noi „democraţie” (adică după 1989, când aveam 8 ani), sunt martorul schimbărilor. S-a schimbat un regim politic cu un altul (chipurile mai bun, vezi Doamne!), s-au mai schimbat preşedinţii de ţară, cu toate că unii au plecat sau pleacă mai greu, se mai înlocuiesc şefi de judeţe, de partid, de primării. S-au schimbat mentalitatea românilor, puterea de cumpărare (la noi e cam ca prin Africa, de la atâta socialism), percepţia asupra valorilor (haideţi să promovăm nonvalorile, făţarnicii, curvele, vopsiţii multicolor în plan mintal etc.). Ca idee centrală, toate se schimbă în România, aşa-i? Ei bine, fals, nu s-a schimbat aproape nimic. Suntem în continuare aceiaşi ipocriţi, aceiaşi ahtiaţi după funcţii, bani, privilegii sau alte chestii care să ne umple burdihanele cu materiale fecale… suntem nişte nenorociţi – în sensul în care cuvântul, etimologic vorbind, înseamnă „lipsit de noroc”. Sensul acestui cuvânt s-a pierdut, la fel ca bunul nostru simţ. Suntem români şi asta ne ocupă cam toată existenţa, cum ar spune M. Badea.
Politica, în special asta românească, e tare dusă la Valea Plângerii. A depăşit, săraca de ea, orice tip de bariere. Stânga e dreapta, dreapta e strâmbă sau, după caz, nedreaptă cu vechile norme de conduită civică. Sunt convins că familiile Golescu, Brătianu, Rosetti sau Marghiloman dau din coadă de fericire, postum, la frânturile de os pe care le aruncă sporadic socialiştii. Clar I. G. Duca este fericit, din ceruri, când vede cum merge ţara asta. Poate spune că nu l-au asasinat degeaba legionarii… Apropo, câţi aşa-zişi „oameni politici cu vederi liberale” înţeleg istoria? Puţini, foarte puţini.
Îi urăm multă baftă viitorului viceprimar de municipiu, nu putem uita cum după alegerile locale, pe un site de socializare, lansa invective puerile la adresa adversarilor politici (tinereţea este
