Evenimentele care s-au succedat pe scena politică a ţării de la începutul guvernării Victor Ponta au pus în lumină câteva lucruri de care românii nu pot face abstracţie. Cel mai important dintre ele pare să fie acela că bătălia politică între polarităţile de partide construite în jurul unor personalităţi (Ion Iliescu, pe de o parte; Traian Băsescu, pe de alta) poate lua forme atât de radicale încât atitudinile şi comportamentele pe care le antrenează să vădească deplină iresponsabilitate, chiar dacă alianţele s-au reconfigurat în timp în aşa fel încât foştii aliaţi sunt acum duşmani, iar viitorul este probabil că va aduce prietenii printre actualii inamici.

Dinamica la care mă refer este posibilă pentru că partidele actuale din România sunt construite nu în jurul ideologiilor sau al unor configurări de proiecte pentru binele public, ci în jurul unei persoane şi al intereselor unui grup reprezentativ pentru anumite interese economice şi simbolice. Cât despre radicalismul acut al politicienilor, el a mers aproape cât de departe se putea, discursul politic înregistrând acuze de lovitură de stat, trimiteri explicite la războiul civil, incriminarea liderilor europeni (Barroso, Merkel, Reding), subordonare faţă de „ţarul" Putin, tentative autentice sau teatrale de sinucidere propriu-zisă, ameninţări cu sinuciderea politică, personalizare exagerată a conflictului etc.

Grav mai este şi că, pe lângă vechiul obicei nedemocratic de a guverna prin ordonanţe de urgenţă şi, încă şi mai recent, prin asumarea răspunderii - altfel spus, prin uzurparea rolului decizional al Parlamentului sub pretextul accelerării procedurilor în folosul eficienţei -, s-au (re)afirmat două tendinţe la fel de păguboase şi de ameninţătoare pentru democraţie: expedierea către Curtea Constituţională, tot mai des, a unor litigii relevante pentru guvernarea societăţii româneşti şi apelul