Păsărică e băiat de Bucureşti. Tânăr, zdravăn, făţos; de isteţ, îi zbârnâie mintea. Dar parcă n-ar şti pe ce lume trăieşte. }ara e plină de şomeri, e omor pe un loc de muncă. Şi el ce face? åştia de la Concordia l-au învăţat o meserie, i-au găsit cu greu un loc de muncă: şi el, în loc să ţină cu dinţii de postul ăla, se duce prima zi la lucru şi a doua zi nu se mai duce!

Soţii Păsărică, fruntaşi pe ramură

— Mircea, nu cred că nu pricepi ce se întâmplă în jurul tău. Iartă-mă că-ţi spun asta, dar eu cred că eşti doar puturos!

— Păi... Dar cum vreaţi să mă duc, domnu' reporter, dacă n-am avut bani de metrou? Eu am vrut să mă duc, da... na! — aşa, pe jos? Sau să fac blatul? Şi dacă mă prinde, de unde să plătesc eu amenda?

Ia te uită! Mircea Păsărică, băiatul care a fugit de mic de acasă, trăind după aia ani de zile pe străzi, are deodată o iluminare civică şi nu face el un blat până la serviciu!

Domnul şi doamna Păsărică erau amândoi fruntaşi pe ramură. La băut. Băiatul pica mereu la mijloc, înhăţa şi el câte o chelfăneală când ai lui se îmbătau şi se băteau ca chiorii. A fugit de acasă pe la şapte ani. După trei zile s-a predat la o casă de copii; a rezistat traiului decent şi învăţăturii până în clasa a cincea. A fugit acasă. Dar acolo n-a mai găsit nimic: taică-su pierduse totul la barbut şi devenise boschetar. Maică-sa, înţărcată parţial, plecase cu altul. Mircea a luat în primire nişte străzi din Bucureşti şi a devenit fiul lor şi al ploii. Pe la optsprezece ani s-a târât cu ultimele puteri până la Concordia. Acum are douăzeci şi trei. În şase ani şi-a completat opt clase, s-a calificat întâi ca patiser, apoi ca brutar — la Şcoala de Arte şi Meserii a Fundaţiei. Pe 2 iulie 2012 a început munca la fabrica de pâine Titan. Pe 3 iulie nu s-a mai dus.

— Dar de ce n-ai venit la mine să-mi spui că n-ai bani d