În 1970 (eram încă student), mi s-a încredinţat o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista "Luceafărul".

Ştefan Bănulescu, redactorul- şef al revistei, m-a chemat într-o bună zi la redacţie şi mi-a pus în braţe un teanc de cărţi, ca să am despre ce să scriu în următoarele săptămâni. Acasă, printre numeroasele volume lipsite de valoare, am descoperit unul care mi-a atras atenţia de la primele pagini:

"Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene..." Am făcut un coup-de foudre pentru acest poet (din Iaşi). Ulterior l-am şi cunoscut şi ne-am şi împrietenit (atât cât se poate împrieteni un critic literar cu un poet).

Acum câţiva ani, Gabriel Liiceanu mi-a cerut sfatul: ce poet ar putea să apară într-o colecţie de lux la Editura Humanitas, după Nichita Stănescu. I-am răspuns fără să ezit: – Emil Brumaru.

Gabriel Liiceanu mi-a propus să scriu eu prefaţa şi să fac selecţia textelor, dar, înainte de asta, să-l pun în legătură cu poetul.

I-am telefonat lui Emil şi i-am explicat ce şansă rară are, de a publica o carte la o editură de mare prestigiu. El s-a bucurat şi mi-a mulţumit pentru vestea bună. L-am prevenit că a doua zi o să-l sune chiar directorul editurii.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Emil Brumaru, care tocmai urmărea la televizor un meci de fotbal, a ridicat receptorul şi s-a simţit emoţionat auzind vocea gravă, bărbătesc-melodioasă a lui Gabriel Liiceanu. Nici nu începuse bine convorbirea, când din televizor a răzbătut vacarmul care semnalează iminenţa unui gol.

– O clipă! a spus poetul şi, lăsând telefonul deschis, s-a dus să urmărească faza. Tentativa atacanţilor de a da gol a eşuat, a început un contraatac fulminant şi poetul... a uitat complet de telefon. Când şi-a adus aminte, era prea târziu.

Aşa a ratat Emil Brumaru ocazia de a publica o carte la Editura H