Fundaţia Concordia e, în felul ei, o gară de triaj. Vin trenuri umane, din subteran, încărcate cu întuneric, cu păduchi, cu vedenii. Stau o vreme pe linie moartă, până sunt descărcate, spălate, vopsite frumos, apoi reîncărcate cu puţin viitor, cu speranţă. Pe urmă sunt trase către gări adevărate, unde se intersectează liniile mari. Unii ar spune chiar: liniile vieţii. Pe drum, unele trenuri deraiază. O iau pe alături, alunecă din nou în tenebre sau ajung, distruse, în cimitirele de vagoane. Altele ajung la nodurile importante; de acolo o iau pe calea lor şi continuă să străbată lumea până la gara finală.
Abandonat de mamă, de toţi
De curând s-a inaugurat o nouă linie: dinspre închisoare spre Concordia. Pe lângă tinerii adunaţi de pe străzi, din canale, pe lângă copiii veniţi din familie sau din centrele de plasament, acum sunt aşteptaţi şi tineri liberaţi din penitenciar. Unii care n-au unde să se ducă. Şi care, dacă nu li s-ar întinde o mână, s-ar întoarce după gratii.
Colaborarea dintre Concordia şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor a început cu un tânăr oarecare, pe numele său Constantin Stupu, de 20 de ani, din Slobozia. El a fost singurul deţinut din Penitenciarul de Minori şi Tineri din Tichileşti care a vrut să între în program. Asta a susţinut până în ziua liberării. În ziua aia cineva a tras brusc macazul în faţa lui şi Costel a cotit-o neaşteptat spre...
Dar să vedem cu s-au petrecut lucrurile.
Pe la începutul lui mai 2012 am ajuns la închisoarea Tichileşti. Constantin Stupu urma să se libereze cam peste o lună. Dacă trecea de comisia de liberare condiţionată. Ceva din trecutul lui m-a făcut să-l caut înainte de ziua liberării. Un amănunt care ar fi trezit curiozitatea şi nerăbdarea oricărui jurnalist.
Constantin Stupu are un frate geamăn. Geamăn univitelin — seamănă amândoi ca două picături de a
