Cuvantul „coabitare” se aude tot mai frecvent in dezbaterea publica, ca un fel de subsidiar al validarii vointei populare exprimate la referendumul pentru demiterea Presedintelui Republicii. Daca „Planul A” – cel al demiterii – nu a reusit, intelepciunea cere, chipurile, sa se treaca la „Planul B” – cel al coabitarii. Tinand seama de lipsa de legitimitate democratica a acesteia din urma, ar fi, probabil, mai corect sa vorbim despre „concubinaj”.
Cum atat „coabitarea” cat si „concubinajul” presupun existenta a doi parteneri, intrebarea este cine cu cine sa coabiteze? In acest sens primul gand te duce la Guvernul USL si la Presedintele-restaurat. Guvernul este, insa, produsul Parlamentului; care, la randul sau, este reprezentantul cetatenilor, al poporului detinator originar al puterii. Atat Guvernul cat si Parlamentul au atata putere cat li s-a delegat de titularul primordial al acesteia. Or, poporul, prin referendum, a respins coabitarea cu domnul Traian Basescu.
Chiar daca, potrivit Constitutiei, mandatul nu este imperativ, el nu poate fi nici pur subiectiv. Adica el nu se incredinteaza exclusiv in baza insusirilor personale ale alesului (pe ochi frumosi) ci si tinand seama de ceea ce ofera el ca program si ideologie. Sub acest aspect refuzul popular al coabitarii cu actualul Presedinte include, indiscutabil, si respingerea tipului de regim politic propus (si impus) de el. Reprezentanta suprema a natiunii – Parlamentul – nu poate ignora o asemenea optiune; sau o poate face cu pretul fracturii (a cata?!) intre alesi si alegatori, intre conducatori si condusi.
Pe acest fundal, trebuie observat ca, in timp ce deplange criza democratiei in turbionul careia se gaseste, Occidentul euro-atlantic nu are nici o jena in a cere imperativ Romaniei sa accepte coabitarea intre Guvern / Parlament si Presedinte, fara sa il preocupe imposibilitatea coabitarii int
