Am plecat din Bucureşti sâmbătă în zori, cu destinaţia unei insule din Mediterana, hotărât ca zece zile să nu mă uit înapoi. N-aveam în proiect o vacanţă, dar ultimele evenimente care au curs ca o leşie puturoasă peste România m-au obosit, un fel de silă, pe care am descoperit-o şi în chimia lăuntrică a altor conaţionali, m-a biruit. Gata. Voi înota. Voi sta tolănit sub soarele mediteranean, acum când se crapă de toamnă. Mi-am luat şi câteva cărţi. Nu mai vreau să aud, cel puţin un nume, nu mai vreau să ştiu nimic de pe uliţa nenorocirilor noastre. Cursa TAROM e plină. Turişti, cei mai mulţi neromâni, bagaje de mână care plutesc pe deasupra capetelor şi-şi ocupă locul în alveolele de deasupra, agitaţie. Sunt bucuros că nu cunosc pe nimeni şi nimeni nu mă ştie. Un steward tânăr, pe care-l remarcasem ajutând o grecoaică excedată de sacoşe şi copii, se opreşte în dreptul scaunului meu. Ce facem domnule Avramescu, mai avem vreo şansă să scăpăm de turbat? Privirea întrebătoare a omului mă obligă la un răspuns. Da, zic, nu foarte convins, totul depinde de noi. Conform votului, ar trebui să scăpăm. Am tăcut. A tăcut şi angajatul aviatic. Se simte dator să-mi spună că, din vremea cât la cârma TAROM, Băsescu şi-a plantat o nepoată, datează datoriile de 150 milioane euro, în condiţiile, zice el, în care zburam cu avioanele pline. Tânărul are un chip îngrijit şi îngrijorat. A revenit şi mi-a urat, la aterizare, un concediu cum mi-l doresc. Apoi şi-a văzut de ale lui, iar eu de constatarea ironic amuzată că m-am suit în avion să fug de "turbat” şi...
Hotelul continuă cu trei piscine de forme stranii, obligându-l pe arhitect să nu deseneze nimic ştiut, o lizieră de palmieri între care dormitează şezlonguri şi marea apoi, verde-albastră, călărită de ambarcaţiuni şi ciupită de braţele unor înotători răzleţi. Câţiva italieni în stânga scaunului meu, o rusoaică mare cât un
