vezi şi catavencii.ro

L-a susţinut la început pe Băsescu, apoi şi-a reproşat că a făcut-o. Nu-i mai suporta mitocăniile şi hăhăielile. Îl credea scandalagiu incurabil şi-l dezgustau giumbuşlucurile populiste ale personajului, pe care-l acuza de găunoşenie, pe vremea cînd plutoane de intelectuali îşi dădeau fericiţi ochii peste cap numai rostindu-i numele. Mulţi dintre cei cărora atunci nu le pica bine ce spunea şi scria Octavian Paler au recunoscut mai tîrziu că avea dreptate. Mă îndoiesc că i-ar mai fi păsat. Nu aştepta să i se dea dreptate, fiindcă nu-şi negocia convingerile. Ceea ce nu însemna că refuza discuţiile în contradictoriu.

Mi-am adus aminte de toate astea zilele trecute cînd am recitit convorbirile lui cu Daniel Cristea-Enache*. La prima lectură am fost mai atent la partea autobiografică a cărţii. (Nu ştiam mare lucru despre viaţa lui Paler, deşi într-un timp ne întîlneam cel puţin o dată pe săptămînă. Vorbeam despre cărţi, despre politică, dar nu şi despre el.) M-a surprins atunci autoironia cu care se povestea acest om pe care nu-l vedeam ieşind din gravitatea lui decît ca să zîmbească şi care, mi se părea, nu ştia să rîdă.

Acum, avînd în cap povestea vieţii lui Paler, m-am oprit mai mult la părerile lui, de „bătrîn reacţionar”, cum îşi spunea, la comentariile pe care le făcea despre cele mai diverse lucruri şi la observaţiile lui despre întîmplările zilnice. Bătrîneţea îl contrariază, îşi aminteşte amuzat că şi-o imagina cu totul altfel, şi-l enervează că a ajuns să depindă de nenumăratele medicamente dintr-un sertar. De aceea nu ţine un jurnal zilnic, şi în momentele cînd se plictiseşte face plimbări în timp, sau călătoreşte în cărţi, orice numai să nu-şi inventarieze neplăcerile vîrstei.

Octogenarul polemist nu se predă reumatismului, se gîndeşte la cîte cărţi nu va apuca să citească, îşi aminteşte de anii cînd nu-i păsa că