Cine vizitează Parisul nu trebuie să rateze Panteonul. Istoria şi prezentul acestei impunătoare clădiri se întâlnesc în textul dnei Paula Romanescu.

„Aux grands hommes, la patrie reconnaissante“ Prin anul 507, Clovis, regele Galiei, primul rege barbar trecut la catolicism, a ridicat în Lutetia – Parisul de astăzi – o bisericuţă în care să-şi aibă mormântul alături de regina lui, Clotilda. Un an mai târziu, după mutarea regelui sub lespede, Sf. Geneviève (socotită patroana Parisului) este înmormântată tot aici. Şi vremea a trecut. Un Ludovic (al XV-lea), căzând bolnav prin 1744 şi văzând că medicii de la Curte ridicau din umeri a neputinţă, a prins să se roage la Sf. Geneviève de sănătate promiţându-i că, dacă scapă cu viaţă, o să-i ridice un templu cum nu s-a mai văzut. A scăpat. În 1755, arhitectul Jacques-Germain Soufflot realizează planurile unui edificiu grandios care să rivalizeze cu San Pietro din Roma. Astfel, Sf. Geneviève şi Sf. Petru, Parisul şi Roma se puteau privi cu egală semeţie. Cum timpul muritorilor se dovedeşte mai mereu lipsit de răbdare, după retragerea între umbre a lui Soufflot, colaboratorul acestuia – Rondelet – avea să termine lucrarea în 1790. Un an mai târziu, monumentul religios este transformat în Panteon naţional. Revoluţia franceză începea să umple ţara de „cetăţeni“, ghilotina nivela de zor diferenţele sociale pe toate treptele, până în vârful însemnat cu coroană. Robespierre şi Danton s-au măsurat din ochi cu exactitate de experţi, s-a procedat la drastica operaţie executată cu „bisturiul“ doctorului Joseph Ignace Guillotin, răul a prins a curge în râul de sânge cu trecere prin piaţa publică, spre delirul mulţimii de gură-cască. Tot pe atunci, din mormintele de la Catedrala Saint-Denis, regii şi-ale lor regine au fost evacuaţi şi aruncaţi dans la fosse commune de… l’egalité, liberi sub cerul mereu mut, fraţi di