Niciodată nu avusesem ocazia să particip la o premieră. Iată însă că invitaţia primită de la Unteatru a rezolvat şi acest niciodată. S-au împlinit doi ani de existenţă a teatrului şi sărbătorirea stagiunii estivale a coincis cu prima reprezentaţie a piesei Ce zile frumoase! de Samuel Beckett. Nu ne-a fost greu să ajungem, de la sediul redacţiei la teatru. Deşi, probabil au spus-o şi alţii, nu găseşti vreo indicaţie vizibilă a străzii, să nu mai vorbim de a teatrului, nimic nu te lămureşte cam pe unde este. Aşa că am adoptat metoda „ca în străină Publicitate tate“, când din cinci în cinci metri întrebam de un anume loc până îl descopeream. În sfârşit, nimerim. Cele câteva scări ne introduc într-o incintă împărţită în trei încăperi, cu pereţii neterminaţi. Aspectul de catacombă ce te sufocă, mai ales în zăpuşeala acelei zile, amplificată de lipsa interdicţiei de a fuma (iar românul fumează oriunde…), a fost îmblânzit de câteva picturi şi desene, pe care le-am parcurs cu privirea până a început spectacolul. Dar şi de amabilitatea gazdelor. Dacă a fost un experiment, ca un reflector aprins să fie îndreptat spre noi, cei câţiva spectatori câţi eram (pentru că sunt puţine locurile, nu din alte motive), faptul că nimeni nu a comentat, înseamnă că a mers… Sau nu, cine poate şti?! Şi ajungem la Beckett. Spectacolul, pus în scenă de Sânziana Stoican, este susţinut de doi actori tineri: Sabrina Iaşchievici (Winnie) şi Ionuţ Vişan (Willie). O sonerie anunţă o nouă zi şi cei doi se trezesc la viaţă. Ea, imobilizată într-o movilă de nisip, el – târându-se prin nişte gropi, răspunzând prin onomatopee la întrebările ei… Pentru că ea este personajul viu, care-şi trăieşte emoţiile în faţa noastră, caută permanent în sacoşa (vieţii!) plină cu obiecte doar aparent inutile, căci apoi devin valoroase – periuţa de dinţi, o umbrelă, ochelarii, un pistol… Scurgerea timpului es