Prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima (1925–1970) voia să ducă o viaţă de star şi să moară în acelaşi mod, dovadă sinuciderea lui rituală printr-un tragic şi spectaculos seppuku. Exhibiţionist în stare să-şi „lucreze“ trupul prin culturism şi kendo, spre a putea să practice în văzul lumii acele sporturi războinice tipic japoneze, sau să interpreteze diverse roluri în filme de gust îndoielnic, sfârşeşte prin a deveni un personaj complex şi, prin anumite obsesii, neliniştitor. Ceea ce nu exclude o anume forţă interioară în confruntarea cu viaţa, iubind-o atât de mult încât să fie gata să-şi ia adio în clipa în care el ar fi crezut că moartea e singura soluţie şi oricum înainte ca evenimentele sau fatalitatea necontrolabilă să-l răpună. Confesiunile unei măşti (Humanitas fiction, 2011, traducere – impecabilă – din japoneză de Emil Eugen Pop) este prima carte de succes a marelui scriitor japonez, scrisă la vârsta de 23 de ani, cu un curaj uluitor al destăinuirii. Impostaţia autobiografică catapultează cititorul într-o lume ambiguă şi totodată extrem de reală. Un concentrat de zbucium, morbiditate şi cruzime, rarisim în acea epocă, stilul fiind gidian sau proustian, cu lungi, lucide digresiuni analitice, psihologice, dar şi cu numeroase oaze de înaltă poezie (a se vedea extraordinarul poem în proză dedicat Sf. Sebastian). Conştiinţa „măştii“ respec­tive se mărturiseşte de-a lungul acelor dense şi elegante pagini, riscând să-şi covârşească cititorul prin partitura melancoliei şi a dezolării sufleteşti. „Masca“ se naşte într-o familie din clasa de mijloc, discretă, animată de sentimentul ocrotirii excesive faţă de copilul atins de o boală (pneumonie) ce-l va trăda în momentele-cheie ale vieţii, cel dintâi fiind al Doilea Război Mondial. Faptul de a fi fost respins la încorporare, aşadar izolarea lui de cei ce aveau posibilitatea de a-şi putea apăra pat