★★★★ Nicolae Manolescu, Poveşti pentru oameni mari, Bucureşti, Ed. Maşina de scris
Se mai află în librării prima carte de proză a lui Nicolae Manolescu, "Poveşti pentru oameni mari". Autorul este considerat de aproape o jumătate de secol criticul nostru literar nr. 1. Atitudinea sa distantă şi ironică, poziţia socială înaltă (profesor universitar, preşedinte de partid şi senator în primul deceniu de după 1989, preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi ambasador al României la UNESCO în prezent), o anumită blazare de cititor profesionist – totul te făcea să crezi că nu va scrie niciodată el însuşi literatură. Tocmai de aceea apariţia unui volum de proză scurtă semnat de Nicolae Manolescu a fost pentru mulţi o surpriză.
Volumul cuprinde schiţe, povestiri, subiecte de nuvele (oferite cu generozitate scriitorilor), poveşti, fragmente de jurnal, amintiri. După ce citeşti un text, nu poţi să prevezi ce va urma. Autorul, care ştie totul despre literatură, se joacă mefistofelic cu sufletul nostru de cititori, contrazicându-ne mereu aşteptările. Foarte bine îi ies povestirile de un fantastic livresc, de genul celui inventat de Borges.
Dar şi confesiunile sale sunt cuceritoare, nu atât prin sinceritate, cât prin modul inteligent de simulare a sincerităţii. Cea mai bună bucată din volum este "Pianul", care cuprinde povestea măririi şi decăderii unui pian. În vremurile bune dinainte de război, el trona în mijlocul casei, adunându-i în jurul său pe musafirii dornici să asculte o piesă interpretată de gazdă. Apoi, odată cu trecerea anilor, "superbul instrument a căzut într-o muţenie posomorâtă". Oamenii "noi" aduşi de regimul comunist să locuiască în casă, după alungarea proprietarilor, nu înţelegeau utilitatea sofisticatei piese de mobilier. Au lăsat pianul în grădină, unde el s-a dezmembrat lent, sub bătaia soarelui şi a ploilor.
În cele din urmă, rămăşiţele sa
