Inversiunea de scor de la Rapid-CFR poate sta oricând alături de faimosul Dinamo-Foresta, dar în studioul televiziunii care transmitea meciul era prezent şi Cornel Dinu şi nu se cădea să fie adus în discuţie un asemenea precedent. Punctul de inflexiune al partidei mi s-a părut a fi mai devreme de pauză, la accidentarea lui Ronny. Sigur, Rapidul era tot groggy, dar măcar a căpătat un răgaz nesperat până la gong. Dar, trebuie spus, în rolul de sparring-partner din prima repriză a distribuit-o propriul portar, acela care fusese lăudat de toată lumea etapă trecută, la debut. La ambele goluri Peçanha s-a aflat unde trebuie, dar mingea a trecut de fiecare dată prin el, prin locuri teoretic acoperite de câte un membru. În sfârşit, a venit şi pauza, cu obişnuitele scandări potrivnice şi înjurături. Iar unii băieţi intransigenţi din galerie, îmi face plăcere s-o spun, au procedat ca nişte demni discipoli ai lui Becali, părăsind echipa la greu. Ăştia, de ruşine, n-ar trebui să mai calce pe stadion o vreme. Na, că echipa a întors o situaţie imposibilă, 0-2 la pauză şi om în minus, fără ajutorul nepreţuit al ultraşilor. Cei care au rămas s-au putut bucura de ceva atât de rar încât vor avea ce povesti toată viaţa. E drept, a fost şi penaltiul acela, dar în fotbal trebuie să profiţi şi de cadouri. Uneori se mai dă fault şi fără contact, dacă adversarul te obligă să plonjezi ca să-l eviţi, însă asta doar dacă atacul este brutal, ceea ce n-a fost cazul aici. Iată că alternanţa aia a rezultatelor campionat-cupe europene, care nu s-a verificat la Steaua, i-a lovit rău de tot pe ardeleni, când nici nu se aşteptau. Dar poate că tot răul este spre bine, greşelile din campionat se pot îndrepta, cele din returul cu Basel ar fi ireparabile.

În studio, moderatorul Ivanovic s-a exprimat fariseic la adresa lui Sabău, ba genial, ba cu puţini neuroni (din pricina acelei silenzio stampa