Dacă România este o ţară în care guvernele cad, statul de drept se prăbuşeşte şi axa strategică şi politica externă şi de securitate sunt pe punctul să se schimbe, pentru că pe nişte psihopaţi şi penali cu oarecare acces la putere i-a lovit brusc amocul, avem o problemă.
S-au întâmplat atâtea lucruri „incredibile“ în ultimele luni, cu atâta viteză şi intensitate, încât este greu să pui ordine în lanţul cauzal ce defineşte acest episod cu totul bizar din istoria noastră contemporană. Cum a început totul? Când? Care a fost punctul în care pragul critic a fost atins, punctul în care mecanismul s-a declanşat, bulversând în calea sa statul de drept şi punând în pericol vocaţia europeană a ţării noastre?
Pare important să ne punem aceste întrebări. Trebuie să înţelegem totuşi ce s-a întâmplat. Nu putem înţelege fără a pune întrebările corecte. Identificând punctele critice, momentele de inflexiune, avem şansa să identificăm mai bine cauzele şi raţiunile acestor evenimente.
Retrospectiv privind, ies în evidenţă câteva astfel de momente critice, de turnură: 1) minirevoluţia televizată din ianuarie 2012; 2) căderea Guvernului Ungureanu prin manevrele partidului pe care se presupunea că îl reprezintă; 3) arestarea lui A. Năstase.
Dintre acestea, să ne oprim la momentul căderii Guvernului Ungureanu. Intuitiv vorbind, pare momentul nodal. Şi ajunşi aici, nu putem evita să punem reflectorul pe actori, personajele cheie. De pildă, pe o persoană care nu numai că a fost asociată cu o serie de acţiuni premergătoare care – azi înţelegem mai bine - au avut implicaţii serioase pentru viaţa publică românească, dar, mai mult, a anunţat şi teoretizat în mod programatic aceste acţiuni. D-l Frunzăverde – deşi foarte discret în ultima vreme - este un personaj central în toată această poveste care a dat România peste cap. Văzând unde am
