"...să-ţi fac un cîntec nou...", se îndemna cîndva poetul! Spre deosebire de Arghezi, însă, eu ştiu că nu ţi-ar mai fi pe plac! De unde ştiu? Păi, chiar de la matale şi, de nu ţi-o fi cu bănat, oi povesti aici, la toată lumea, cum şi de ce.
-Ziua bună am zis, căţărat undeva pe-o gură de rai, pe-un picior de plai, de unde trebuie să fi coborît la vale, cîndva, în eternitatea mioritică, trei turme de oi cu trei ciobănei. Acum, rămăseşi doar matale şi nici oile nu mai sunt chiar turme, ci mai degrabă o mînă, două, numărate.
-Cum îi?
-Apăi, bine n-a fi nepoate! mi-a întors replica, blînd, cu oarece undă de obidă reţinută, totuşi, omul care stătea sprijinit în bîtă şi se uita către nemărginirea cerului din care părea să desluşeşte cele ce vor să vie, pentru el, pentru mine şi pentru lumea asta întreagă.
- Da, care-i baiul? L-am năcăjit eu, iscodindu-l mai departe.
- Apăi, dacă-a fi doar bai, a fi bine, dară vezi că-i mult mai rău. Lumea-i beteagă!
Restul, vreme de vreun ceas, cît am mai stat împreună, a vorbit în locul nostru doar tăcerea îngînată de foşnetul pădurii aflată mai la vale, ori de zumzăitul gîzelor care păreau că-au poposit în raiul din care le fusese scris a se îndestula, încă de la începutul lumii. Ici şi colo, fraze întrerupte despre gustul schimbat al ierbii, despre izvoarele şi apele care se ascund tot mai des şi mai adînc în stînci, refuzînd să mai iasă la lumină, o vorbă a mirare despre cîinii lui care, după ce-mi dăduseră roată de cîteva ori, se aşezaseră în jurul meu ca un zid care vine singur să apere o cetate pe care n-o cunoaşte, dar de care se simte ataşat. Am zis fiecare, parcă, ceva şi despre nori, despre ploaie, poate şi despre vînt. Ne-am luat rămas bun şi de atunci rumeg vorba lui despre beteşugul lumii, depănîndu-i înţelesurile.
Sigur este că badea Ion nu şuguieşte şi nici nu strică vorbele în van.
