Ştiu şi recunosc: e greu de imaginat că Traian Băsescu o va lua curăţit de la capăt, călcându-şi pe orgoliu pentru un iluzoriu armistiţiu social.

Primul lucru pe care ar trebui să-l facă Traian Băsescu, odată întors la Cotroceni, ar fi să-şi ceară iertare. Un învingător adevărat nu ia, niciodată, nimic: dăruieşte. Pentru că orice victorie înseamnă preluarea unui teritoriu necunoscut, fie el fizic sau mental, iar cucerirea veritabilă e golire de sine.

Să-şi ceară iertare pentru că, în cei 8 ani de când e preşedinte, nu a găsit nicio metodă de a comunica şi cu jumătatea adversă, cea care nu l-a ales, şi care, în consecinţă, a crescut continuu, încrâncenată şi aberantă, ca un copil neiubit.

Pentru că a avut trei şanse istorice, în 2004, 2007 şi 2009, de a coagula, de a se ridica deasupra logicii electorale, şi le-a ratat pe toate trei, dezbinând şi răzbunându-se. Acum o primeşte pe a patra.

Pentru că are un singur proiect naţional cât de cât închegat - modernizarea statului, însă şi acesta riscă să eşueze atât timp cât sistemul politico-administrativ blochează intrările care l-ar putea însănătoşi. Asta s-a văzut cel mai bine în acest an, când doi premieri consecutivi, Ungureanu şi Ponta, n-au avut de unde să aleagă câte o duzină de miniştri rezonabili, nici de pe dreapta, nici de pe stânga.

Să-şi ceară iertare fiindcă remarcabilul său gest din 2005, condamnarea comunismului, a rămas o excepţie nostalgică pentru omul de stat ce-ar fi putut să fie. Dar niciodată nu va fi, dacă nu înţelege că a condamna comunismul înseamnă a reuni, fie şi întârziat, 1947 cu 1989. Altfel, memoria colectivă nu e scutită de Alzheimer.

Să-şi ceară iertare, umil, românilor afectaţi de reducerile bugetare, celor care au priceput de ce a fost nevoie de austeritate, dar şi milioanelor care continuă să creadă că exista altă cale. Niciuna dintre aceste catego