Anumite episoade arată cât de selectivă a fost doamna Mona Pivniceru în ultimii ani în apărarea unor principii, altfel extrem de nobile, cum ar fi independența justiției.
Avem un ministru al Justiției, numit pe 23 august (dată care era, până acum vreo 22 de ani, ziua națională a Republicii Socialiste România). Se pune astfel capăt interimatului asumat cu atâta devotament de primul ministru Victor Ponta. Și, am adăuga, spre marea sa ușurare: atingerea obiectivelor aflate pe lista de priorități a guvernării USL - printre ele, numirea unor persoane convenabile la cârma Justiției - a suferit deja, din pricina întârzierii numirii doamnei foste magistrat Mona Pivniceru, un proces de încetinire.
Fostă membră în Consiliul Superior al Magistraturii (unde ar mai fi avut patru ani de mandat), fostă judecătoare la Înalta Curte de Casație și Justiție, Mona Pivniceru și-a dat demisia din magistratură după 22 de ani de activitate în domeniu, pentru a ocupa fotoliul de ministru al Justiției într-un cabinet a cărui existență este certă, în viitorul previzibil, până în luna decembrie a acestui an. Deși președintele interimar Crin Antonescu i-a făcut la numire o Laudatio demnă de Premiul Nobel pentru Pace, acțiunile publice ale doamnei Pivniceru lasă loc unor serioase semne de întrebare ridicate de motivațiile acceptării unei funcții atât de vremelnice. Și numai prevederile legale au ferit-o de o cercetare privind buna reputație profesională la Inspecția Judiciară, singura instituție abilitată să se autosesizeze în acest sens, potrivit precizărilor făcute de CSM pe 16 august, dar care a ales să nu o facă.
Nu e vorba de vreun proces de intenție, ci de anumite episoade care arată cât de selectivă a fost în ultimii ani actuala doamnă ministru în apărarea unor principii, altfel extrem de nobile, cum ar fi independența justiției. În calitate de l
