Poate că a fost obraznic. De de asta l-au luat părinţii americani de-o halipă şi zvrrr! cu el, peste ocean, până-n Slobozia. Dar în ce fel a fost obraznic, iarăşi nu ştie. Sau poate nu le-a mai plăcut de el. Regula asta cu marfa: dacă nu-ţi place, dacă nu corespunde, atunci o dai înapoi — e mai nouă; cu copiii adoptaţi se făcea asta de prin anii ’90: se dădea comandă de unul, era ales din poză sau direct din stand, că erau pline căminele, şi, dacă prezenta anumite inconveniente, se returna.

Familie la prima vedere

Când au fost înfiaţi fraţii Stupu, a venit la ei în cameră directorul căminului şi le-a spus să se îmbrace. "Hai cu mine, jos! Ia staţi voi frumos aici, lângă tufiş, să arătaţi frumos." Le-a făcut poze şi i-a filmat. "Vorbiţi puţin între voi! Aşa! Alergaţi! Râdeţi!"

Aveau opt ani băieţii atunci. Terminaseră clasa întâi. Au înţeles că pozele şi filmele sunt pentru o tanti şi pentru un nenea care vor să fie mama şi tata lor. S-au bucurat. Toţi copiii de la orfelinat îşi doreau să aibă într-o bună zi o mamă şi un tată. Iar ei, ce noroc!, erau doriţi de nişte părinţi din America! Le părea bine. Cel mai mult se bucurau că vor zbura cu avionul — directorul le-a spus şi asta. În Slobozia nu venea niciodată niciun avion. Nu văzuseră decât în cărţi şi la televizor.

— În altă zi — îşi aminteşte Constantin Stupu — a venit iar directorul Neagu Alexandru şi ne-a spus să ne îmbrăcăm. Ne-a luat la el acasă. Am plecat cu mâinile goale, ne ţineam de mână ca la şcoală. Am dormit la director. Dimineaţa el ne-a dus la un aeroport şi ne-a dat în primire la un om care era din America şi ne-a înfiat el, adică tata adoptiv.

— V-aţi mai văzut până atunci?

— Era prima oară. Era cam bătrân aşa... Ne-a suit în avion şi ne-a dat bomboane. Nu vorbea nimic cu noi, că nu ştia româneşte, nici noi nu ştiam englezeşte. Vorbeam numai