Nu avem decât să ne dorim un președinte sau o președintă decenți, competenți, occidentalizați și dornici să facă istorie, fără ieșirile populist-autoritare ale lui Băsescu. Dar categoric și fără diletantismul penibil, infatuat, agresiv și periculos pentru viitorul european al României întruchipat de Antonescu.
Spre deosebire de anii învrăjbirilor noastre în condițiile unor opținui dramatice: 1990 (Piața Universității, protestele maraton împotriva tendinței spre monopol politic al FSN1, prima mineriadă), 1991 (proteste și a doua mineriadă), 1996 (tensiunile create de schimbarea regimului PDSR2 cu regimul CDR3), 1999 (a treia mineriadă), 2000 (ascensiunea periculoasă a extremismului naționalist), noua învrăjbire, cea din anul 2012, este mult mai dureroasă în plan personal. Toate schismele anterioare îi regăseau pe „ai noștri“ (prieteni, părinți, fiice și fii, studenți) cam pe aceeași poziție de fond. Acum avem neașteptata, dezamăgitoarea și dureroasa experiență că, după ce am constatat împreună că „ai noștri“ nu există, nu mai suntem deloc la fel de consensuali, noi între noi, în privința „croitului altei sorți“.
În condițiile pomenite, cum am putut să fac așa ceva? În cel mai bun caz, foștii doctoranzi îmi spun că mă înțeleg, dar că ei sunt utilitariști pragmatici în opțiunile lor, nu deontologiști încăpățânați: „Să-l dăm întâi jos pe nenorocitul de Băsescu și PDL și apoi vedem noi de ce sunt în stare și ceilalți!“. Nu au iluzii mari, dar nici nu cred că pot tranșa net între opțiuni: „PDL-USL – aceeași mizerie!“. Au înghețat în Piața Universității (iarna lui 2012) pentru asta. Au legitimitatea lor. Dar să începem cu „Jos Băsescu!“.
Gustul amar pe care îl simt acum nu își află sursa doar în cele de mai sus, ci și în sentimentul meu de eșec profesional, adesea și prietenesc. Toți acești oameni au studiat fundamentele democrației
