Iar avem preşedinte. Am revenit de unde am plecat, măcar în sensul persoanei care ocupă locul de la Cotroceni. Altfel, o grămadă de oameni anunţă bilanţuri catastrofale ale acestei aventuri politice. Unii mai slabi cu nervii, români şi străini deopotrivă, anunţă războaie civile peste războaie civile, deşi e atît de evident că aşa ceva nu are cum să se întîmple.

Oare chiar aşa de mare, bruscă şi neaşteptată să fie această catastrofă? Să începem printr-o constatare simplă: în tot enormul scandal din această vară, din mass-media, din politică şi din societate, nu am auzit niciodată explicarea clară a problemei fundamentale la care s-a redus pînă la urmă referendumul, adică cvorumul. Prima oară cînd am văzut undeva această poveste expusă coerent a fost într-un articol din Gîndul din 23 august, deci la două zile după ce se încheiase totul.

Potrivit acestui articol, povestea suspendării ar fi, pe scurt, aceasta: conform deciziilor ei anterioare, CCR ar fi trebuit să accepte eliminarea cvorumului, dacă USL ar fi cerut-o. Dar USL n-a cerut-o. Prima oară dintr-o gafă monumentală care i-a făcut să adopte o lege de eliminare a cvorumului formulată greşit, apoi din cauza presiunilor internaţionale la care au cedat, retrăgînd ordonanţa de guvern care ar fi corectat greşeala. Deci povestea pierderii referendumului ar fi, de fapt, cu totul diferită de cea care s-a impus public, indiferent din ce parte ai privi.

Această modalitate complet orbească în care a evoluat întregul conflict şi reflectarea lui în mass-media şi societate ne spune ceva mai important decît inutilul nivel de discuţie “cine are dreptate?”. Ne spune, de exemplu, că în aspectul legal al conflictului nu au contat prea mult criteriile legale. Nu doar la nivelul CCR, care a înecat totul în formulări evazive sau contradictorii, ci şi în dezbaterea publică şi în concluzia generală că CCR ar fi impus