Nu sînt admise sublinieri pe lucrare. Ca să nu fie influenţată evaluarea. Mi-aş dori să „corectez“ o teză care să semene cu Gîlceava Înţeleptului cu Lumea. E interesant să citeşti o lucrare de bacalaureat aşa cum ai citi un roman – un text bine scris, construit după o anumită filozofie, reflectînd o personalitate interesant conturată. În setul meu de lucrări nu există aşa ceva. În schimb, mi-e dat să descifrez nişte rune; desenul din covor nu se vede nici din avion! Literele cad de-a valma pe foaie, unele neterminate, altele cocoşate, litere în plus, litere în minus, puse în cuvinte-gîndaci, kafkiene. Fără caligrafie, fără stil, fără logică. Şi simt imediat că orice metamorfoză e cu putinţă. Autorul e stîngaci, se vede limpede că n-a prea scris în ultimul timp, dar se strecoară printre cerinţe cu cîteva clişee. Trec cu privirea peste un „Demiurc“ şi peste enumerarea retezată a motivelor literare (inimă, mînă, piele, ochi) şi mi-e clar că Autorul e înspăimîntat de rîndurile pe care (crede el!) trebuie să le umple ca să ia nota 5. De la primele enunţuri, sistemul meu de valori se face praf. Sistemele mele de alarmă lasă pe foaie multe-multe sublinieri cu roşu. „O scrisoare pierdută de Mihai Eminescu are 398 de versuri structurate în 97 de catrene bicentenare.“ De la Caragiale la Eminescu nu-i decît un pas. Cine-l face?!... Cine nu?!... Sînt convinsă că Autorul nu ştie că un catren are patru versuri, dar a făcut un efort să reţină termenul „bicentenar“, pentru orice eventualitate. „Luceafărul îi spune fetei să îi fie mireasă, că luna îi este mamă, soarele îi este tatăl, iar stelele îi sînt fraţi.“ Simt crunt nevoia de lămuriri şi le obţin: „Luceafărul este astru. Fata, deosebită“. Aha! Urmează duioşiile („Cătălina era o fată frumoasă, gingaşă, cu obrăjori roşii care ieşea la balcon...“) şi viziunile de apocalipsă Salman Rushdie: „Viziunea autorului este una ştiinţifico-