In 1711, tradarea lui Cantemir si apoi, in 1714, neascultarea lui Brancoveanu au pus capat relativei independente a Principatelor Romane. Imperiul Otoman ne-a transformat in pasalac. Un spatiu geografic ocupat fara trupe. Cu concursul unor cozi de topor. Din acel moment, domnitorii au devenit spioni oficiali ai Portii. Acum, dupa 300 de ani, suntem intr-o situatie asemanatoare. Avem un stat. Care se numeste Romania. Avem o Inalta Poarta. Disipata intre Washington si Bruxelles. Avem cozi de topor. Si parte de un pasalac.
Un stat era transformat in trecut in pasalac si este transformat si astazi, indiferent de denumirea oficiala, atunci cand reprezentantii unei mari puteri nu au incredere in aliatii interni. In cazul nostru, in aliatii de la Bucuresti. Acestia nu sunt egali cu cei care conduc vremelnic lumea. Pentru ca nu au suficienta demnitate. Pentru ca nu au forta pe care ti-o confera demnitatea. Si, mai ales, pentru ca sunt prea mult interesati de cariera, de imbogatire si prea putin de destinul statului in care s-au nascut. Aceste verigi slabe ale unui stat national sunt transformate in cozi de topor ale puterii care, vezi Doamne, asigura protectoratul si in spioni. In primul rand, in spioni interni. Un stat poate fi astfel ocupat in mod pasnic. Fara trupe. Si poate fi secatuit de bunurile sale.
Dupa evenimentele din decembrie 1989, denumite de unii revolutie si de altii, printre care ma numar, lovitura de stat benefica, Romania s-a aflat o vreme in zona gri. Intre transee. Intre puterea, care palea, a Moscovei si cea biruitoare, a Occidentului euro-atlantic. O pozitie periculoasa pentru un stat. Trebuia sa alegem. Si am ales bine. Am ales sa ne integram in NATO si in Uniunea Europeana. Era singura garantie pe termen lung de securitate pentru un stat prea des agresat in ultimele sute de ani de Moscova.
Dar daca am ales bine ceea ce am ales, am
