Ultimii 20 de ani au trecut urât peste mulți dintre noi. Nici nu mai știu cum și când a început transformarea noastră în ceea ce suntem azi, în ceea ce am devenit. Nu mă exclud, fac și eu parte din marea gloată de apatici și dezinteresați, de prudenți, neîncrezători, vânători de fericire facilă, căutători de vitrine colorate, muzici tropăitoare, șoapte zaharisite, nimicuri, ciudățenii, vorbe goale, senzaționaluri, cancanuri, sunt ca și voi, un telespectator fidel al spectacolului lumii.

Când nici nu mă gândeam m-a trezit brusc și violent vocea Anei Blandiana. A fost ca un bici plesnit cu sete peste sufletul meu pus de ceva timp la păstrare, lăsat voit să se odihnească spre conservare. N-a fost chip să hiberneze. Vocea Blandianei din terifiantul și grotescul lăcaș de la Sighet îți strică toate planurile privind nepăsarea și latenta adormire a spiritului. Să vizitezi Închisoarea de la Sighet este ca un duș pe care nu prea ai vrea să-l faci însă din rărunchi te trag niște sfori mânuite de mâini nevăzute și neștiute care-ți vor umple creierul cu amintiri, senzații și sentimente înfiorătoare, nefirești pentru starea de amorțeală în care te afli. Intri și descoperi ca pe țeava dușului nu curge apă, ci acid din cel mai periculos, ce ustură, pișcă, arde, găurește… Dacă mă-ntrebați până să pun piciorul la Sighet ce părere am despre comunism serveam coerent, fluent și pe nerăsuflate aceeași platitudine pe care am auzit-o și eu de la alții: domne, comunismul în terorie e perfect, pus în practică e un dezastru. I-auziți ce bine sună… La Sighet memoria ți se trezește brusc și-ți dă două palme peste față de te învârți în loc nu alta!! Și din secunda în care ai deschis ușa masivă și rece și ai pătruns înauntru Vocea Blandianei te ia în primire și fix în momentul acela fiecare se simte exact așa cum e în propria-i viață: musafir, protagonist, turist, spectator, jucător, m