După ce partenerii noştri europeni şi-au revenit din sperietura numită România, atenţia se întoarce tot mai mult către Grecia. De fapt, ca să fim cinstiţi, Grecia a rămas în tot acest timp pe primul loc în preocupările liderilor europeni; noi am "cucerit" această poziţie doar sporadic, atunci când derapajele de la democraţie erau prea evidente şi acute.
Până la urmă, ceea ce s-a întâmplat în România a avut doar efectul de a ne distruge imaginea în Europa pentru câţiva ani - oricum europenii din ţările importante sunt exasperaţi de unii conaţionali ai noştri care le fură cablurile (în Germania), şi-au făcut tabere pe lângă oraşe (în Franţa) şi aşa mai departe.
Acum, oferim şi mai multă muniţie partidelor naţionaliste şi euroscepticilor care spun că România nu trebuie integrată mai mult în Europa şi încearcă să ne ţină la marginea construcţiei europene...
Revenind la subiectul principal, Grecia continuă să fie ţinută pe marginea prăpastiei: nimeni nu este dispus să "facă vânt" în mod deschis elenilor din zona euro şi toţi aştea-ptă ca oficialii greci să cea-ră ei abandonarea monedei unice.
Din punct de vedere economic, nu înţeleg acest comportament. Dimpotrivă, cu cât situaţia aceasta la limită este prelungită, cu atât cos-turile finale ale unui divorţ între Europa şi Grecia vor fi mai ridicate. Totuşi, reticenţa părţilor de a accepta deschis - dincolo de aluziile transparente ale diverşilor oficiali - ruperea zonei euro pare a avea o conotaţie politică, juridică şi morală. Într-adevăr, nu există proceduri de a elimina un membru din zona euro; totuşi acestea se pot "inventa" pe moment, dacă este cazul.
Din punct de vedere politic, este greu de acceptat că o construcţie îmbrăţişată de 27 de membri este un insucces, căci ruperea zonei euro poate duce inevitabil şi la colapsul Uniunii Europene.
Moral, după ce un partener a fost pur şi s
