Bacalaureatul face furori estivale de doi ani. El produce liste nesfîrșite de „perle”, panouri care semiotizează spațiul urban bazîndu-se pe familiaritatea benign-umoristică a analfabetismului sistemic (vezi Artur Verona) și audiența pentru talk-show-urile în care se întrepătrund tremolouri alarmiste despre „starea națiunii”. În fapt, însă, bacalaureatul face o radiografie a societății românești la care pare că ne e frică să ne uităm. Proverbiala pădure rămîne sezonier ascunsă de copaci – despre bacalaureat se discută o dată pe an, pe cît de aprins, pe atît de inutil. Se vorbește mult despre proasta calificare a profesorilor. Mult prea puțin, în schimb, despre procesul de selecție a personalului didactic. Cu atît mai puțin despre reala lipsă de atractivitate a sistemului de învățămînt pentru proaspeţii absolvenţi de facultate. Într-adevar, privind pieziș la sistemul de învățămînt și cugetînd drept, e greu de înțeles de ce ar alege un tînăr absolvent să facă acrobații financiare pe firul extrem de subţire al salariului (aproape) minim pe economie. De ce, de asemenea, ar alege cineva o profesie violentată (nu numai) simbolic? Nu arareori mi s-a întîmplat ca, fiind întrebată ce fac, răspunsul să-mi fie întîmpinat cu un zîmbet încurcat, vag condescendent, urmat de speranţa timid exprimată: „Bine, dar nu vrei să faci asta toată viaţa, nu?”. Imaginea completă a dezastrului am avut-o cînd propriii elevi ajunşi în clasa a XII-a și începînd, așadar, să aibă o imagine asupra a ceea ce oferă piața muncii, au opinat că profesia pe care mi-am ales-o nu-mi face suficientă cinste. De-a lungul anilor, doar trei dintre elevii mei au cochetat cu ideea de a lucra în învățămînt, doi excluzînd ritos învățămîntul preuniversitar. Se poate deduce uşor de aici că profesoratul suferă de o reală problemă de imagine – un cerc vicios prin care sîntem forţaţi cu toţii să sărim ca prin cercur