„Ghici ghicitoarea mea“. Această frază, rostită de președintele Traian Băsescu în seara de 9 ianuarie 2012, avea să fie glonţul pe care acesta și l-a tras în picior cu o precizie de care adversarii lui n-au fost capabili niciodată.

Glonţul a ieșit pe partea cealaltă în seara de 27 august, la ora 21.18, când Monitorul Oficial a publicat decizia Curţii Constituţionale de invalidare a referendumului privind demiterea președintelui Traian Băsescu. Trebuie să fi fost un proiectil dum-dum: a lăsat în urmă un trup politic sfârtecat, chiar dacă viu, o ţară răvășită și isterizată, o economie muribundă și o lume întreagă cu gura căscată. Au fost opt luni în care s-a purtat un crunt război pe trei teatre de operaţiuni: politic, juridic şi diplomatic. O analiză a celor trei planuri arată că Traian Băsescu a pierdut majoritatea bătăliilor, dar a câştigat în final războiul.

Luni, 9 ianuarie. Preşedintele intervine telefonic la un post de televiziune şi sugerează că popularul secretar de stat Raed Arafat ar trebui să fie cel care-şi dă demisia, şi nu ministrul cu a cărui reformă în Sănătate nu era de acord. Câteva sute de târgmureşeni, oraşul în care Arafat a pus temelia SMURD, au ieşit în stradă să protesteze.

După aproape trei ani de criză şi de măsuri de austeritate pe care Traian Băsescu a ţinut să le anunţe personal, spre a-şi menaja partidul şi Guvernul, nemulţumirea populară a explodat. Au urmat proteste în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării, care cereau demisia premierului Emil Boc, a Guvernului şi a preşedintelui Băsescu.

Bulgărele pornit la vale a fost preluat de către Opoziţie - mai exact, de către „alianţa politico-mediatică anti-Băsescu", aşa cum o numeşte gazetarul Ion Cristoiu. Opoziţia a declanşat în paralel greva parlamentară, iar parte din mass-media a întreţinut „flacăra vie" a revoltelor chiar şi când acestea deveniseră irel