Odiseea demiterii Presedintelui Republicii s-a incheiat cu infrangerea poporului roman. Infrangerea nu este, insa, lucrul cel mai grav. Aceasta natiune a mai suferit infrangeri si le-a supravietuit. Inclusiv in cazul de fata vorbim despre deznodamantul unei batalii iar nu despre soarta razboiului. Faptul cel mai trist este caracterul umilitor al felului in care infrangerea le-a fost administrata romanilor. Or, una este sa pierzi, alta sa fii umilit!

Asa cum m-am temut, rezultatul confruntarii politice este cel mai rau cu putinta. Ambii combatanti au ramas pe teren, mai invrajbiti ca niciodata dar net mai slabi decat la inceputul ostilitatilor. Asta anunta perpetuarea pe termen lung a unui conflict violent si destabilizator pentru Romania. In plus, din perspectiva mai larga a ordinii democratice a statului, instrainarea natiunii fata de toate fortele politice in confruntare - si prin aceasta de intreaga clasa politica – este mai profunda ca oricand. Consecinta va fi incapacitatea Romaniei de a redeveni competitiva in concursul global.

Despre Presedintele Basescu s-ar putea afirma ca a inregistrat mai putin decat o victorie a la Pyrrhus. Regele Macedoniei a fost in masura a spune, dupa succesul costisitor repurtat asupra romanilor in batalia de la Ausculum, ca repetarea lui ar echivala cu pierderea razboiului. Traian Basescu, insa, a pierdut deja razboiul. In plan intern el a ramas fara sprijin popular, in timp ce sistemul sau secret de securitate a fost deconspirat si astfel subrezit. In plan extern si-a pierdut orice spatiu de manevra fiind acum total dependent de fortele straine care au impus – nu de dragul lui ci de dragul intereselor lor in Romania – restaurarea sa. Ramas in functie dar nu si la putere, Presedintele arata acum – asa cum inspirat s-a scris chiar pe aceasta pagina – asemenea principilor fanarioti morti, al caror cadavru era pus la fer