În fiecare an, finalurile de august îmi produc o duioşie nejustificată. Dintr-odată ceva se schimbă iremediabil în lumea din jur, lumina e altfel, parcă şi sunetele au un alt ecou. Chiar dacă e cald, căldura nu mai are acelaşi miros. Oamenii încep să-şi revină din toropeală, însă gesturile şi mişcările lor au încă o lentoare ce-ţi aminteşte de Portugalia sau de o altă ţară fantastică din Sud. Te simţi cumva blînd şi paşnic, nu e timpul potrivit pentru a porni la un război, poate doar pentru a încheia armistiţii pe termene lungi, indecise. Ultimele zile din august, poate chiar şi primele din septembrie, pînă prin 15, însă nu mai mult, sînt de fapt o stare. Ceva se termină, ceva începe. Sînt acele zile în care, de pildă, îmi place să aţipesc după-amiaza, cu geamul deschis, înconjurată de zgomotele din spatele blocului – paşi, vrăbii, mătura femeii de serviciu, cărucioare pe roţi care se întorc de la piaţă, din cînd în cînd alarma unei maşini sau lătratul unui cîine, copiii ţipînd la fotbal, tusea bătrînului din apartamentul de alături care fumează la geam, apoi îşi scutură preşurile. Zgomote ce capătă un sens doar învăluite de soarele acela de sfîrşit de vară, cernut, topit, cristalizat, care te duce cu gîndul la o plajă aproape pustie, la un final de sezon. Vine o vreme, cea a pepenilor... DE ACELASI AUTOR Am fost în clasă cu "Missa"! Copilul superhero La tarabă Atunci cînd ai un alien în stomacSezonul se termina fix pe 15 septembrie, atunci cînd începea şcoala. Nu existau amînări, prelungiri, „litoral pentru toţi“, întîrziaţi pe şezlonguri, rătăciţi în „extrasezon“. Nu mergeai la mare cînd aveai chef, nu te urcai la 4 dimineaţa în maşină pentru că nu reuşeai să adormi, ca peste doar trei ore de condus să-ţi bei cafeaua pe plajă. La mare se mergea în mod organizat. În septembrie, mergeau doar nefericiţii care nu prinseseră bilete în iulie sau august. Sau pensionarii