Abia în ultimul timp, în perioada cînd a mea odraslă era mică, am conştientizat ideea de... peşte. Ideea, precum şi peştele în sine: medicul pediatru spunea să-i dăm peşte măcar o dată pe săptămînă... Omega 3... etc. Pentru mine, a cam fost o surpriză. Şi o problemă, avînd în vedere că, în familia mea, peştele aproape nu exista ca aliment. Da, se mîncau şniţele şi cartofi prăjiţi, chifteluţe, supă cu găluşti. Dar peşte, aproape niciodată. Era un fel... alien.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuSenzaţie întreţinută şi de o percepţie greşită, probabil, în lumina propriilor frici, a poveştii lui Dickens „Osul de peşte fermecat“: în mintea mea de atunci, o vedeam pe prinţesă înecîndu-se cu osul de peşte, aşa cum mă înecasem eu cu unul, la una din foarte rarele mese festive din familia extinsă în care s-a „servit“ aşa ceva – crap pare-mi-se. (Asta după ce un binevoitor din familie mi-a spus una din replicile deja clasice în ce priveşte peştele, şi anume „Nu are decît oase mari, şira spinării, nu-ţi fă probleme“.)
Aşa că a trebuit să mă documentez despre peşte şi peşti. Pe vremea lui Ceauşescu, cam singurul pe care-l ştiam, pane, de prin restaurante, era şalăul. Aşa pane cum era, fără oase şi fără personalitate, părea tot un fel de şniţel mai puţin savuros. Ceilalţi peşti erau stavrizii, cred, congelaţi, pe care-i fierbeam pentru rarele noastre pisici. Despre care ştiu un singur lucru: miroseau îngrozitor (deşi alţi oameni din vremea aceea ne-au certat că-i dăm mîţelor, pentru că sînt foarte buni şi pentru oameni).
Peştii „posibili“ erau cei din conserve, care se puteau mînca, aveau oase aproape invizibile, şi care, la petrecerile din adolescenţa mea, erau serviţi sub formă de pastă; icrele, cîte se găseau; batogul afumat care, deşi avea ceva oase, se putea mînca;