Vineri, 17 august 2012, Sibiu A sta „la bloc“ e, desigur, o formă de adăpostire. Dar, omeneşte vorbind, „a locui“ e altceva decît a te adăposti. Şi nu mă gîndesc, pur şi simplu, la o nevoie firească de personalizare, adică la dorinţa legitimă de a-ţi alcătui un spaţiu vital în care să te recunoşti, care să poarte amprenta firii tale, a gusturilor, deprinderilor şi amintirilor proprii. E vorba de şansa de a nu-ţi împărţi intimitatea cu toţi vecinii, de a nu trebui să te acomodezi la ritmurile de viaţă ale unei colectivităţi difuze. E vorba, în fond, de dreptul de a avea acces, ori de cîte ori vrei, la singurătate, linişte şi discreţie. DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileNici una din aceste exigenţe nu poate fi satisfăcută dacă stai la bloc. Depinzi, clipă de clipă, de o dihanie comunitară care decide, arbitrar, asupra orelor tale de somn, de lucru, de igienică izolare. Viaţa la bloc e corelativul „întovărăşirilor“ din anii ’50. E un mecanism al aglutinării forţate. Numai că nu ţi se iau doar proprietăţile materiale: ţi se colectivizează sufletul şi biografia. Afli mereu, vrei nu vrei, mai mult decît ai dori să afli despre vecinii tăi, după cum şi ei, la rîndul lor, află tot ce poftesc despre tine. Devii, inevitabil, martorul metabolismului zilnic al celor din jur: ştii cînd trag apa, ştii cînd fac duş, ştii cînd se ceartă cu partenerul (sau partenera), participi la urletele vesele sau patetice ale copiilor de pe scară, la lătratul nervos sau euforic al cîinilor „de apartament“, la sezoanele de împerechere ale pisicilor din zonă (dar şi ale semenilor cu care împarţi aceeaşi adresă). Asculţi aceeaşi muzică, chibiţezi aceleaşi meciuri, eşti părtaş la fierbinţi dispute politice. Cînd vii „acasă“, nu ai sentimentul că vii într-un loc al tău. Vii în locul unde eşti cazat. E un loc al familiarităţii între necuno