Pe vremea comuniştilor scria anchete şi dobora „capete încoronate“. Şi-a dedicat viaţa presei, ba a şi făcut un an de închisoare pentru nişte idealuri. Regretele au apărut abia după decembrie 1989.
Cafeneaua unei benzinării de la marginea Capitalei. Ciudat loc de întâlnire pentru un interviu. Petre Mihai Băcanu ne aşteaptă afară, privind pierdut în direcţia angajaţilor care toarnă benzină şi motorină în rezervoare. Ne aşezăm la o masă, sub un televizor deschis pe un post de ştiri, şi primul anunţ este chiar despre scumpirea carburanţilor. Urmează câţiva morţi, o femeie a violat un taximetrist, Băsescu se întoarce la Cotroceni, iar un autocar a derapat pe iarba udă de la marginea şoselei.
O zi de miercuri ca oricare alta. De cealaltă parte a mesei, Băcanu pare să nu fie conştient de existenţa televizorului, deşi vorbeşte aproape numai despre presă. Este povestea vieţii acestui om. Presa, nu asta de astăzi, ci, cum spune el, aia murdară de cerneală, în care un subiect începea în stradă şi se termina în tipografie, în miros de hârtie.
„Weekend Adevărul": Cum era viaţa la Homorâciu, în vrema copilăriei dumneavoastră?
Petre Mihai Băcanu: Să ştii că toate amintirile mele din copilărie, cele importante, mă rog, sunt strict personale. Se leagă numai de mine. Bunăoară, prima amintire care mi-a stăruit mulţi ani în minte a fost dispariţia fetei boierului din sat. Se întâmpla în 1947. Aveam şase ani şi mă jucam cu ea. Bine, boier e impropriu spus. Era un avocat căsătorit cu o farmacistă din sat. Aveau 30 de hectare de teren, şi alea pe deal. Părinţii nu au îndrăznit să-mi spună ce s-a întâmplat. Fuseseră ridicaţi într-o noapte, de comunişti, şi duşi în Bărăgan. N-am mai revăzut-o decât după Revoluţie.
Când aţi aflat de dispariţia partenerei de joacă?
Mai târziu, aşa, când deja eram mare. Dar, copil fiind, dispariţia unei persoan
