Apărut în Dilema veche, nr. 201, 15 decembrie 2007

Prima oară am ajuns în State prin 1991. Eram în Washington D.C., în vizită la o simpatică familie (aproape) locală. Ea, Katherine, e înaltă, blondă, subţire. Lucra la Fondul Monetar, la serviciul de presă. Acum e director de comunicare şi e între primii zece salariaţi ai FMI. Soţul ei se numeşte Francesco şi e de origine braziliană. Micuţ, durduliu, volubil. Vorbeşte ca Joe Pesci. În ’91 nu ştiam genul Pesci, aşa că, de fiecare dată cînd văd un film cu respectivul, am reacţia: „Ia uite, ăsta vorbeşte exact ca Francesco“. Seara, un vin alb, cîteva prăjiturele, cîţiva prieteni de-ai lui Francesco (brazilieni, evident). Unul era fiu de senator. Pare-se că Brazilia are mulţi senatori cu mulţi copii, pentru că, între timp, am mai cunoscut vreo patru. Din vorbă-n vorbă, venim la un subiect interesant pentru mine. Zice Francesco: „Ce aţi avea voi în România, aşa, specific, să facem un ban? “. Trebuie spus că, spre deosebire de soţia lui, funcţionar de carieră, Francesco avea (şi are) o viaţă mult mai interesantă. Caută să pornească mici „biznisuri“, de obicei pe filieră braziliană. Importă cafea, exportă jucării chinezeşti, trebuşoare mititele pe care le săvîrşeşte în aşteptarea marii lovituri.

Eu răspund: „Ştiu şi eu, păpuşele cu Ceauşescu, de speriat copiii?“. Eram la mai puţin de doi ani de la Revoluţie şi americanii te întrebau de Ceauşescu, cînd aflau de unde eşti. Zice el: „Noooo, mai bine Nadia, uite o idee, aparate de fitness din gama Nadia Comăneci“. Fiul de senator intervine în discuţie. „Ştii, anul ăsta am fost în România, la Cluj. Nevastă-mea e de origine maghiară şi are rude prin Transilvania şi am fost voluntari la un cămin de orfani. Şi tare mi-a plăcut chestia aia, cum îi zice, zacusca.“ Francesco clipeşte scurt din ochi: „cum se face?“. Îi explic, pe scurt. În detaliu nu aş fi putut, cred că