Străduţa e strâmtă şi pietruită. Aproape că se furişează printre căsuţele spoite în alb. La o răscruce, câteva mese, sub un dud rămuros. Crescut parcă din zidul ce nu i se dezlipeşte de scoarţă, cu crengile îndreptate spre cerul spuzit de stele. Are frunzele mari, de un verde cerat, şi strălucesc în lumina clară a Lunii. Aici, în această răspântie plină de farmec, este taverna "Alexandros”. Înghesuită ca atâtea altele, într-un oraş căţărat pe colinele stâncoase ale insuliţei din Marea Egee. Cârciuma n-are nimic special, e una din multele ce împestriţează Skiathosul. Locuri în care turistul se uită pe sine. Sau se regăseşte, Dumnezeu ştie. Mă opresc ademenit de langoarea unei chitare. Bărbatul care-i mângâie şi-i ciupeşte sufletul devastat de alean balcanic e trecut bine de prima tinereţe. Menestrelul învechit în tristeţe se tânguie nouă, celor nimeriţi la mesele înfăşate în hârtie lucioasă. Ne aduce aminte de dorurile îngropate în noi. Închide ochii şi-şi înmoaie vocea în bocetul pământului însângerat. Seamănă cu doina noastră, acelaşi vaiet, aceeaşi sfâşietoare nostalgie. Curând, lângă trubadurul tocmit să ne înlăcrimeze sufletul, se aşază încă doi lăutari. Unul cu bouzouki, celălalt cu lavouto. Trioul ia avânt, muzica umple colţul acela de poezie şi-l eternizează. Glasurile lor amestecate fac să tremure frunzele dudului. Îl aud, nu vă mint !, îngânând melodiile celor trei glăsuitori de poveşti trăite demult. Câţiva petrecăreţi le ţin isonul, cântând şi dansând asemenea apucatului ăla de Zorba. Lumea aplaudă, descătuşată de muzica mândrilor greci. "Luaţi-ne aşa cum suntem, nimeni nu ne va schimba, nici măcar jandarmii globalizării !” este mesajul pe care ni-l transmit ostentativ şi ferm. "Grecia, patrie, datorie, într-adevăr, nu spun nimic, dar pentru acest nimic am pornit de bună voie să ne dăm viaţa”, scrie Nikos Kazantzakis pentru postumitatea poporului său.