Recunosc, nu m-am dat niciodată în vînt după bacalaureatul românesc. Adevărul e că n-am depins în nici un fel de el la facultate, diploma de bac nu mi-a deschis căi nebănuite, iar în momentul cînd l-am dat, în 2006, mi s-a părut că nu reflecta aproape deloc cei patru ani de liceu. Anii de liceu aveau deliciile lor nebănuite, de olimpic naţional la engleză, erau înţesaţi cu ore petrecute învăţînd cu sîrg istorie universală şi citind tot soiul de ficţiune interesantă (mulţumiri doamnei Arachelian). După ce ţi se deschid orizonturile într-un liceu bun din Bucureşti, bacul, din contră, ţi le îngustează: proba de istorie descrie doar faptele de vitejie ale neamului (cele de ruşine sînt mereu camuflate de o retorică naţionalistă nesuferită); proba de mate e de dificultate medie (de ce am mai pătimit atît să iau 5-ul, dacă bacul îl trece oricine?); observi cu stupoare că geografia nu s-a schimbat din clasa a VIII-a pînă-ntr-a XII-a (deşi pînă în clasa a XII-a ai învăţat multe lucruri în plus despre geografia lumii, tot la patria mumă ne e gîndul); engleza e mai uşoară decît la First Certificate (la liceu dădeam Cambridge Advanced într-a XI-a şi făceam ore de bilingv cu profesori nativi), la franceză oral abia apuci să zici trei cuvinte că eşti expediat, iar examinatoarele se pun pe o bîrfă nemaipomenită despre inspectoare. Totuşi senzaţia pe care o ai cînd se termină examenul, e – vorba Adei Milea – „A trecut!? Nu se vede nimic!“. DE ACELASI AUTOR "Fragilitatea tuturor lucrurilor"Mi-e greu să-mi închipui că experienţa mea e unică, că sînt cine ştie ce lumină intelectuală pogorîtă între muritori. Şi totuşi, de cînd ne păstoreşte ochiul magic al camerelor de supraveghere, acest examen mediocru ne arată, pe drept cuvînt, prăpastia dintre diferitele niveluri ale elevilor, eterogenitatea liceelor, lipsa de flexibilitate a sistemului şi minciuna despre excelenţă sistemică în care