Vacarmul creat în jurul oferirii de azil politic fondatorului WikiLeaks Julian Assange a generat numeroase contradicţii. Numai examinându-le putem înţelege care este miza acestui caz.

Pentru început, un guvern cu o istorie îndoielnică în privinţa libertăţilor, în general, şi a libertăţii presei, în particular, flutură steagul domniei legii şi al respectului pentru libertatea de expresie, în timp ce aruncă îndoieli asupra Suediei, o ţară care este pe primul loc în lume în clasamentul privind corectitudinea proceselor şi respectul pentru legislaţia internaţională.

Asta nu e tot. Şeful echipei de avocaţi a lui Assange, Baltasar Garzon, a fost un susţinător fervent al celei mai înguste interpretări a azilului politic, câştigând sprijin internaţional cu petiţia lui de succes privind extrădarea dictatorului chilian Augusto Pinochet. Acum, în orice caz, Garzon susţine exact opusul.

Respingerea extrădării lui Assange în Suedia, unde trebuia să fie audiat în urma unor acuzaţii de agresiune sexuală se bazează pe presupusul amestec al Statelor Unite în dosar. Dar nici o intervenţie nu s-a materializat în vreun fel sau sub vreo formă. Aşa că, în timp ce Ecuadorul flutură pancarta anti-colonialismului împotriva Marii Britanii, ideea de bază este că Assange, Garzon şi preşedintele Ecuadorului, Rafael Correa, joacă pur si simplu vechea carte "daţi vina pe America", pentru a ocoli un mandat de arestare european, emis de Curtea Supremă a Regatului Unit.

Dincolo de faptele înregistrate în cazul lui Assange, semnificaţia acestuia constă în apariţia unei mărci de populism, care se ascunde sub paravanul domniei legii, în timp ce invariabil subminează influenţa şi aplicabilitatea legii. Punctul de vedere al Ecuadorului în acest caz a fost preluat de alţi membri ai Alianţei Bolivariene pentru America (ALBA), inclusiv Cuba şi Venezuela. Şi, totuşi, potrivit