În prea îndelungata mea şedere în Elveţia romandă, am lucrat, după ce am rămas fără bursă, doar în două locuri. La început puteam lucra numai în vacanţele universitare, însă mai tîrziu, cînd a devenit evident că permisul de muncă nu avea alt scop decît acela de supravieţuire pe perioada studiilor, am putut să lucrez oricînd, să-mi fac singură programul. Am făcut, aşadar, pe instrumentista într-o incredibilă sală de operaţii helvetă, iar cînd n-am mai rezistat nici fizic, nici psihic cazarmei cantonale ce reglementa strict nu doar numărul de ţigări pe care le puteai fuma în cele 7 minute de pauză (căci pierdeai un minut şi jumătate de la sala de operaţii la fumoar şi alt minut şi jumătate să te întorci), dar şi gurile de apă pe care puteai (în funcţie de înălţime, greutate şi voinţă) să le ceri, m-am retras la un home medicalisé din centrul vechi al Fribourg-ului, undeva pe malul Sarinei, numit Providence. DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăŞi, într-adevăr, locul a fost providenţial în multe feluri. Acolo am înţeles mai bine ca oriunde care era situaţia străinilor în Elveţia. La universitate – mediu cosmopolit, de studii trilingve şi unde tonul era dat de profesorii-invitaţi francezi sau germani –, dar şi în spitalul cantonal, lucrurile stăteau oarecum altfel. La Providence însă aveam de-a face cu Elveţia profundă şi doar aici mi s-a spus în faţă (de către o elveţiancă ce-mi era oarecum subordonată) că ţara ei se va scufunda, cu siguranţă, dacă străinii nu vor fi descurajaţi să se mute acolo. Tot la Providence însă mi-am făcut singurii prieteni din perioada aceea, fără de care aş fi clacat mult mai repede. Cînd am plecat spre Bucureşti – singurul loc în care mi-am dorit vreodată să trăiesc –, colegii de la Providence mi-au organizat cea mai dementă petrecere cu putinţă, cu tequila şi mariachis, iar ca invitaţi – toţi