O prietenă mi-a mărturisit cu amărăciune că avea unele probleme; un cunoscut de-al ei o sună sistematic, să-i vorbească despre soţia care l-a părăsit! Uneori iritat şi furios, alteori trist, omul spune despre nevastă câte-n lună şi-n stele. Vorbeşte despre ea ca despre un duşman, dar – cu toate acestea – insistă ca ”duşmanul” să se întoarcă la el. Proverbul ”rău e cu rău, dar mai rău e fără rău” se confirmă aici. Prietena mea era obosită din pricina stării acestui bărbat, care – uneori – îi trimite mesaje de ameninţare, gen ”am să mor”! I-am spus prietenei mele, după cele câteva simptome manifeste ale bărbatului, că el a fost abandonat în copilărie, iar acum, ameninţat cu separarea, simptomele de suferinţă, cauzate de abandonul de atunci, la care s-au adăugat energiile altor evenimente de separare pe care le trăise, s-au reactivat. Furia lui – starea care-o uluia pe prietena mea – nu era decât un semnal al depresiei bărbatului sau semnul ieşirii temporare din depresie. Furia are puţin mai multă energie decât deprimarea, dar ea nu-i decât un paleativ de moment, pe care oamenii îl folosesc instinctiv, ca pe-un anestezic, care le uşurează starea de suferinţă şi le dă un fals sentiment de putere. Energia furiei nu-i o stare vindecătoare pentru minte şi suflet. Prin furie ne furăm singuri energia. Ca şi cum urcăm rapid de la parter până la etajul zece, sărind treptele una câte una; o dată ajunşi la capătul scărilor, ne trezim căzuţi, dar nu pe scări, ci alunecăm în golul interior şi acolo suntem obligaţi să ne trăim toată suferinţa pe care am vrut s-o evităm prin furie! Unii îşi anesteziază suferinţa interioară cu alcool, alţii folosesc ca anestezic sexualitatea necontrolată, căci plăcerea fizică amână, ca şi furia, momentul confruntării cu adevărul, cu propria suferinţă. Când i-am descris prietenei mele trecutul bărbatului doar pe baza manifestărilor sale psihologice de