„Aaa, vă cunosc de undeva“, zice femeia blondă, mustăcioasă şi crăcănată. Zîmbeşte larg în direcţia mea cu nişte dinţi prost faianţaţi. Ridică din sprîncenele subţirele desenate într-un tatuaj decolorat, albăstrui. Ştiam clar că nu are de unde să mă cunoască (nu făcusem nici o prostie la ea prin sat), dar am reacţionat totuşi într-o izmeneală de tută surprinsă şi am îngăimat un „Eee, mă confundaţi, nu sînt vreo celebritate, blablabla...“ Evident, femeia cu picioare de fotbalist de imaş vorbea cu cineva care era fix în spatele meu. Acel cineva i se păruse cunoscut, parcă-l ştia de undeva de la televizor, femeia era dezinvoltă şi avea neîndoielnic obişnuinţa de a relaţiona cu ceea ce îi părea a fi lume subţire. I se spune „americanca“ prin sat. A stat pe acolo nişte ani, şi-a luat cetăţenia, iar acum are o adevărată afacere prin satul prăfuit, unde marea se învecinează cu Dunărea. Are un rînd de case claie peste grămadă, în care închiriază camere lumii de la oraş plictisite de Vama Veche care, desigur, „s-a stricat“ şi nu mai e ce-a fost odinioară. DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpÎn sat nu se ajunge greu; pînă la mare, da. Să tot fie pînă la plaja lungă cît vezi cu ochii la vreo şapte kilometri de drum făcut jumătate din nişte plăci înguste de beton aruncate peste grindul mlăştinos, jumătate din nisip şi pămînt bătut. Dacă nu eşti atent, rişti să rămîi împotmolit definitiv cu maşina pe acolo. Am aflat între timp că mai e unul prin sat care şi-a făcut o meserie din a-i scoate pe bucureştenii nechibzuiţi din smîrcuri. Are un tractor şi un mobil, îl ştie toată lumea ca pe un cal breaz. Plaja încă e ceea ce lumea îşi mai aminteşte a fi fost Vama acum mulţi ani. Lungă, largă, îmbumbată de corturile Quechua din loc în loc, încă liberă şi frumoasă. Nu e apă potabilă, nu e electricitate, nu e nici o casă. O singură cherha