În Grecia nu ajunge resetarea sistemului politic. Nu este nevoie doar de noi lideri, ci şi de noi cetăţeni. Falimentul sistemului tradiţional de partide PASOK şi Noua Democraţie sînt partide fondate în 1974, la sfîrşitul loviturii de stat. Grecia tocmai redevenise frecventabilă, reluîndu-şi parcursul european. De atunci, ambele partide au evoluat ca partide cu o logică organizaţională esenţial clientelară. Legitimitatea lor venea nu doar din faptul că erau partide democratice. Mecanismul legitimării era cu totul altul: promiteau joburi şi dădeau susţinătorilor locuri de muncă. Utilizau statul pentru a-şi recompensa susţinătorii politici. Cînd acest lucru a devenit nesustenabil – statul ajungînd supraîndatorat, iar sectorul public obez –, legitimitatea partidelor tradiţionale a început să se pulverizeze. Criza a fost doar un catalizator. Dacă eu îţi cer să-mi angajezi fiul şi tu nu mai poţi face asta, de ce să te mai susţin? Toată această „normalitate“, codificată de-a lungul deceniilor, a condus la dezvoltarea aşteptărilor că statul va avea cumva grijă de tine. Terminai universitatea aşteptîndu-te la un job asigurat în sectorul public – că mama şi tata se vor ocupa de acest lucru, fiind conectaţi la reţelele unuia sau altuia dintre partide. În timp, acest sistem a încetat să mai producă beneficii pentru clientelă. Problema e că, în cele din urmă, pe fondul crizei datoriilor suverane, al falimentelor bancare, leadership-ul partidelor clientelare s-a dovedit complet nepregătit să răspundă unor astfel de provocări. Ei nu puteau să reseteze cultura care îi propulsase în acele poziţii. În acest sens, la presiunea Europei şi a creditorilor, liderii partidelor tradiţionale au declanşat reforme cosmetice, dar au menţinut statu-quo-ul. Cred că modul în care elitele Europei integrate au evoluat în timp este acum contestat. Ele nu se mai bucură de respectul şi încrederea care