Candid Stoica, "Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”, Editura Zip (tel. 0728/58.66.80), 536 pag.
La o editură necunoscută mie, a apărut o carte savuroasă, datorată unui actor căruia îi place grozav să povestească, dar şi să asculte şi reproducă poveştile auzite de la alţi oameni din lumea teatrului. Scriitor naiv, aşa cum alţii sunt pictori naivi, Candid Stoica e un maestru al rolurilor secundare, pe care cei mai în vârstă dintre dvs. şi-l amintesc din scheciurile de la televiziunea comunistă şi din spectacolele de pe scena Teatrului de Comedie, unde a jucat foarte mulţi ani. Neobişnuitul său prenume, transformat în renume, e de fapt o poreclă căpătată în adolescenţă, căci părinţii lui, oameni simpli din Ferentari, nu-l citiseră pe Voltaire: "După ce am căzut prima oară la examenul de la Institutul de Teatru, angajându-mă la Teatrul Ţăndărică, am fost trimis la un curs de păpuşerie la Braşov. Cursanţii erau în majoritate cursante. La o serată într-o casă cu grădină mare, gazda, o nurlie cursantă, m-a invitat afară din casă, să-i văd... grădina. Naiv fiind, n-am înţeles sensul invitaţiei. «Băiatul ăsta e candid rău de tot», a exclamat ea, şi aşa mi-a rămas numele”. După absolvirea Institutului, în anii '50, la clasa Soranei Coroamă şi a lui Moni Ghelerter (unde a fost coleg cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru), devorat de dorinţa de a fi pe scenă, pleacă la teatrul din Piatra Neamţ, joacă apoi la cel din Ploieşti, unde e coleg cu Toma Caragiu şi, în sfârşit, în 1961, când Radu Beligan înfiinţează Teatrul de Comedie, îşi va găsi locul căruia îi va rămâne fidel până la pensionare. De altfel, cartea e dedicată "colegilor mei din Teatrul de Comedie, care au reuşit să creeze un climat de relativă libertate în infernul comunisto-ceauşist”. Aceşti comedianţi de mare clasă, alături de c
