Dincolo de controversele privind paternitatea drepturilor de autor, anul trecut a reprezentat o perioadă fastă pentru editarea lui Emil Cioran. Nu mă gîndesc doar la premiera traducerii, la Humanitas, a unor manuscrise pînă de curînd inedite ale filozofului, precum Despre Franța și Îndreptar pătimaș II, ci, mai ales, la ediția critică – în Bibliothèque de la Pléiade de la Gallimard – a tuturor scrierilor cioraniene antume publicate în limba franceză, și la finalizarea ediției cvasicomplete a scrierilor românești – unele inedite – apărute anul acesta la Pleiadele autohtone de la FNSA. Prima întreprindere editorială, asupra căreia voi reveni curînd, i-o datorăm tînărului și eminentului cioranolog francez Nicolas Cavaillès, în colaborare cu Aurélien Demars, iar cea de-a doua – lui Marin Diaconu, unul dintre cei mai competenți istorici literari ai criterionismului.
Sigur că, punînd cap la cap cele două mari întreprinderi editoriale, sîntem încă departe de o ediție critică integrală. Lipsesc scrisorile în alte limbi decît cea română, unele rămase și azi nepublicate în fondul de la Jacques Doucet. Lipsește, apoi, Despre Franța, lipsește Mon pays, lipsesc Caietele, fără a vorbi despre cele complet inedite, pe care Cioran le-a ținut pînă la începutul anilor ’80. Dar travaliul recuperator e deja în curs: avem, în sfîrșit, un Cioran fără croșete (mă gîndesc înainte de orice la autocenzurarea din Schimbarea la față a României) și – foarte important! – integralitatea publicisticii sale românești, inclusiv articole rămase în manuscris, rapoarte diplomatice și academice ș.a., alături de o bogată corespondență în limba română cu, din nou, numeroase inedite, pe lîngă epistolele deja publicate de Gabriel Liiceanu, Ion Dur sau Constantin Barbu. Am mai spus-o: a venit timpul să renunțăm la pioasele selectivități de tip „opere alese“ și la retușările retrospective
