Să reprezinte televiziunea o blagoslovire a civilizaţ iei moderne sau o năpastă? Să existe cumva o cale de conciliere între cele două puncte de vedere extreme ori se cuvine pur şi simplu a adera la unul din ele? Iată o chestiune care stăruie în minţile noastre, căpătînd uneori crîmpeie de răspuns, alteori rămînînd într-o prelungită ruminare.

Cassian Maria Spiridon îşi propune o analiză a subiectului. Plecînd de la cartea universitarului florentin Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gîndirea, d-sa se postează hotărît pe poziţia cu prisosinţă sugerată de acest titlu. Micul ecran i se pare o poartă a imposturii. Ce ne oferă acesta decît opinii? Adică atitudini subiective, ce nu reclamă dovezi, prin firea lucrurilor fluctuante, prea puţin consistente? „opinia publică se constituie pe temeiul diverselor fluxuri de informaţii, de la diversele mijloace de informare în masă, nu mai puţin de la puterea politică, astfel gîndirea oamenilor riscă să-şi piardă autonomia şi să devină una heterodirijată”. Unul din mijloacele preferate ale videopoliticii este cel al sondajelor de opinie. Dar cît temei se poate pune pe aceste sondaje de opinie, atîta vreme cît formularea întrebării induce un răspuns improvizat, lăsînd la o parte faptul că adesea ele se adresează unor ignoranţi? Ce să mai zicem despre preferinţa televiziunilor pentru informaţii catastrofice, pentru, în genere, senzaţionalul care poate fi negru sau roz, id est pentru pseudoevenimente? Pentru imaginile cu faţă de sperietori ori cu cele ieşite din salonul de cosmetică? Selectînd în chip tendenţios, distorsionînd informaţia, manipulînd-o în virtutea unor interese, micul ecran tinde a se constitui într-un tip de dictatură neomologată, politică în politică, stat în stat. S-a spus despre presă că ar fi a patra putere statală. Dar nu se cuvine, la ora actuală, acordarea unei asemen