(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)

Călătoria deplasează în egală măsură corpul şi spiritul, şi un loc comun vrea ca orice călătorie, orice peregrinare într-un spaţiu necunoscut să fie un drum către sine. O rătăcire la capătul căreia călătorul descoperă o altă dimensiune a propriei fiinţe. O des-centrare în numele dobîndirii unui centru. Un spaţiu al libertăţii.

Panait Istrati: vagabond brăilean, scriitor de limbă franceză

Aşa s-ar explica repetatele plecări şi veniri ale lui Panait Istrati din şi spre Brăila, oraşul său natal de pe malul Dunării. Plecarea - prima, a doua, următoarea - este pentru el echivalentul unui miracol, o oportunitate îndelung visată de a vedea şi cunoaşte, singurul remediu la setea nestinsă de necunoscut şi de aventură. Unica preocupare obsesivă: a nu rămîne într-un loc, a nu se lăsa prins în mrejele comodităţii şi ale obişnuinţei. Cum o spune el însuşi magistral, în franceză: „le cafard! l'entremetteur de toutes les passions“/ „plictisul! proxenetul tuturor pasiunilor“. Vagabondajul se deosebeşte de o simplă deplasare sau de voiajul turistic prin totala lipsă de finalitate. Istrati nu călătoreşte, el trăieşte în locuri succesive, de aceea fiecare "ieşire" este o secvenţă de viaţă de o prospeţime absolută. Orice plecare e o mare necunoscută şi o provocare a tuturor potenţialităţilor în care circumstanţele, gustul unei clipe, emoţia efemeră înlocuiesc voinţa şi fac inutile deliberarea şi alegerea. Pentru firile din familia lui Panait Istrati, virtuoşi ai nepăsării, navigatori pe apele agitate ale clipei, contemplatori experimentaţi ai fatalităţii, nimic nu e mai important decît momentul prezent.

În Méditerranée (Gallimard, 1969), Istrati se prezintă în aceşti termeni: "Totuşi, sînt oameni al căror caracter e făcut în aşa fel încît nimic nu-i poate mulţumi multă vreme. Eu sînt dintre aceştia." La c