Trăgeam o sanie la deal, prin zăpada până la genunchi. Ghemuit pe ea, un băieţel plângea în hohote. Cred că se pierduse de părinţii săi pentru că sus, în vârful colinei, nişte oameni se agitau şi strigau. Vorbeam cu el, încercam să-l liniştesc, dar copilul continua să plângă cu disperare. Simţeam că mă lasă puterile şi, totuşi, nu mă puteam opri. Urcam cu greu, pas cu pas. La un moment dat, funia s-a rupt şi sania a pornit vertiginos la vale. Încercam s-o opresc, mă rostogoleam după ea prin nămeţi, însă nu reuşeam să o ajung. Simţeam cum mă cuprinde frigul şi auzeam strigătele copilului tot mai departe…
M-am trezit lac de sudoare cu scâncetul copilului în urechi. Coşmarul se terminase. Mă gândeam la vis şi mergeam pe stradă de parcă pluteam. Ningea cu fulgi mari, ca şi cum cerul ar fi vrut să răzbune zgârcenia unei ierni mai mult uscate până acum. Oameni grăbiţi, cu capetele aplecate, cu fularele ridicate până sub ochi pentru ca zăpada suflată de vântul puternic să nu-i orbească, treceau pe lângă mine ca nişte arătări vineţii. Unii încercau să vorbească la telefon, ţinându-l lipit de ureche, pentru ca fâşâitul maşinilor prin mocirla îngheţat maronie a străzii să nu acopere glasurile firave din aparat. Alţii se bucurau de dezlănţuirea neaşteptată a naturii şi priveau rotocoalele de zăpadă învălătucite în jurul turnului de la Biserica Sf. Mihail. Mă strecuram printre ei îndreptându-mă spre staţia de autobuz când mi-a apărut în faţă Eremia. N-o mai văzusem de multă vreme. Credeam că plecase prin Italia sau Spania, la lucru, că, în sfârşit, îşi regăsise drumul în viaţă. Eremia, aşa o botezaseră părinţii, crezând că toate numele care se termină cu „a” sunt de femeie. O ştiam de mult; înaltă, frumoasă, cu un păr negru cârlionţat care-i mângâia baza gâtului şi-i scotea în evidenţă ochii albaştri ca cerul de mai. Unii o priveau cu admiraţie, alţii o invidiau, aşa
