Când Partidul Naţional Liberal a bătut palma cu Partidul Conservator, această alianţă- mezalianţă a fost privită cu oroare de comentatorii avizaţi.

Partidul liberal era încă văzut de mulţi ca un partid decent, deşi procesul de infiltrare a sa cu inşi dubioşi începuse de pe atunci. E drept, liberalii o cotiseră cam abrupt spre stânga, lăsând mulţi simpatizanţi în ofsaid după faimoasa definiţie: un deviaţionist e un ins care merge înainte pe când partidul său o ia într-o parte. Cei mai buni membri au mers înainte, rămânând liberali în cadrul PDL. Partidul Naţional Liberal nu mai era însă, de peatunci, liberal decât cu numele. Dar oricât ar fi uimit şi dezamăgit atunci această alianţă contra firii şi bunului simţ, încă nmeni nu putea bănui la ce avea ea să ducă. Noua alianţă cu PSD-ul a venit şi ea curând, confirmând abdicarea PNL de la linia sa istorică, de la principiile dreptei politice, de la imaginea sa anterioară de partid al clasei de mijloc. A părut atunci tuturor o trădare, liberalii colecţionau mai departe nefrecventabili: după Dan Voiculescu urmau acum Iliescu, Hrebenciuc, Năstase şi ceilalţi ejusdem farinae. Totuşi, chiar văzându-i locatari cu drepturi depline în cocina porcilor, încă eram departe să bănuim traiectoria oribilă a partidului pe care mulţi dintre noi l-am votat în ani 90 şi până către 2000.

Nimeni n-ar fi putut prevedea că alianţa dintre PNL şi PC avea să devină, prin strania relaţie master-slave dintre Dan Voiculescu, şeful Antenei 3, şi Crin Antonescu, şeful liberalilor, motorul celui mai îndrăzneţ şi mai diabolic proiect politic derulat vreodată în România (poate nu doar cea post-decembristă): războiul-fulger împotriva statului român. Numită uneori lovitură de stat, alteori puci pentru răsturnarea preşedintelui legitim al ţării, acţiunea de o nesăbuită, dementă îndrăzneală, la care Iliescu cu toţi minerii lui, Năstase cu averile