A fost odată o femeie tânără şi energică.
Atât de tânără, încât prima ei fiică, mică fiind, o striga uneori "domnişoara Mami”. Însă domnişoara Mami era suficient de înţeleaptă şi iubitoare, încât să stimuleze creativitatea fiicelor ei, să le implice în activităţi umanitare şi să discute cu ele deschis. Ştia, fără să fi citit manuale de "parenting” (pentru că la acea vreme nici nu existau), că, mai presus de toate, copiii au nevoie de exemple. Pentru asta era dispusă să sară într-un bazin adânc, fără să fie un expert într-ale înotului, sau să meargă în ţări străine şi să nu accepte oferta tentantă de a rămâne să lucreze acolo.
Desigur, domnişoara Mami a mai adunat ceva ani. A continuat să fie însă o energică, "străbătând munţi, educând copiii, o sufletistă şi o perfecţionistă”. În mare, se ghida în viaţă după un principiu pozitiv, de care se poate să nu fi fost conştientă, dar care ieşea la suprafaţă din tot ceea ce făcea ea. În vremurile grele, ştia să cadă în picioare, ca o pisică, iar în vremurile bune, ajungea doar să fie acolo, ca să înveselească pe toată lumea. Elevii ei o aşteptau cu drag şi vibra în ei copilăria, spontaneitatea, pentru că le preda lecţia pe gustul lor. Ieşind din şabloane, din tiparul manualelor, devenind un pic magician, putea să transforme orice lecţie într-o poveste şi orice elev într-un actor. Şi clasa devenea uşor un mic teatru la orice oră de curs. Creativitatea îi era debordantă şi presăra puţin umor de fiecare dată, pentru a-i face să surâdă pe cei bosumflaţi...
Avea totuşi ceva paradoxal în desfăşurarea ei pe acea scenă de poveste. Era o fiinţă iubitoare, dar uneori părea să nu îşi dea voie să primească iubirea altora, arcuindu-se ca un arici. I se întâmpla rar, dar apropiaţii ei bănuiau că trebuie să fie destul de dureros pentru ea. Apoi, pe cât de curajoasă era, în general, avea momentele ei de îngrijorare,
