Despre viaţa în comunism s-a scris destul şi niciodată de-ajuns. Aşa s-ar formula una din tarele majore ale receptării contemporane. Ca şi cum, experţi la capitolul întârzieri istorice, literatura noastră s-ar sufoca în actualităţi nefertile.

Ţin să remarc două aspecte generale ale prozei de astăzi. Mai întâi, faptul că am asistat în ultimii ani la un fenomen neîntâlnit după 1989: al scriitorilor ghidaţi după insistenţele şi recomandările criticilor. Miza fiind un roman solid despre epoca ceauşistă. La mijloc e, fireşte, şi ambiţia traducerii într-o limbă de circulaţie. Iar oferta dinspre străinătate ţinteşte cu precădere memoria comunismului autohton. Cu toate acestea, cevaceva se sudează în jurul verdictelor critice, mai abitir decât în ultimul deceniu. Al doilea aspect e mai degrabă un paradox. Într-o epocă în care apar liste, dosare, sinteze tematice etc. care demască nesfârşitele chipuri hâde ale comunismului, literatura noastră de azi înfăţişează un comunism light. Nicio carte de ficţiune apărută după Revoluţie nu a radiografiat convingător teroarea şi notele întunecate din epocă. În producţiile de după 1989, atât şaizeciştii, cât şi generaţiile noi, au contractat un soi de revizitare semihollywoodiană, romanţând ori distilând materia vâscoasă a lumii totalitare în foiletoane carnavaleşti ori autoficţiuni candide. Fireşte, asta nu înseamnă că îndărătul poveştilor nu se reţin respiraţiile epocii, că tipologiile romanului politic de altădată nu generează reacţii. Doar că la urmă rămân senzaţia unei scene nepotrivite, atmosfere vagi şi personaje incomplete malefic. Să ne amintim anchetatorul lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii, ce prefera o mită motivată patern decât interogatoriul standardizat. Sau securistul Bojin, din Matei Brunul, căzut în ispite mistice ori în fraternizări periculoase. Orice altceva decât sondări triviale duse până la capăt.