Inspirat de Umberto Saba, care şi-a dedicat, la anii maturităţii, o autoexegeză (publicată, precaut, sub pseudonim), Ilie Constantin îşi reciteşte critic, la vârsta de 70 de ani, opera. Dincolo de telos-ul bilanţier al demersului, există însă, ca o îngrijorare vălurită de un surâs, preocuparea pentru propria postumitate literară.

Scriitorul caută nu atât să-şi facă ordine axiologică în „biblioteca” personală (acţiune de care s-a ocupat şi se va ocupa, oricum, critica literară), cât, mai ales, să-şi explice parcursul creator. Volumele de versuri din „întâia viaţă de până la 35 de ani” şi, în special, „angoasanta plachetă de debut”, sunt trecute printr-o dură examinare critică. Ilie Constantin identifică „tumorile” poetice, le extirpează acum printr-o sângeroasă operaţie chirurgicală şi le dezvăluie etiologia. Dar atitudinea rămâne, totuşi, subiectiv-înţelegătoare, în ciuda zgârieturilor autoironice, fiindcă medicul lucrează pe corpul său şi, probabil, îi vine destul de greu să-şi toarne şi o găleată cu cenuşă în cap. Prin urmare, autorul vorbeşte despre „strungul proletcultist”, „fondul rigid al canonului ideologic”, însă compromisurile estetice devin, ca şi în cazul altor colegi de generaţie, un „tribut” plătit Puterii politice, necesar, chiar „obligatoriu”. Sigur, dacă voiai să fii publicat (şi nu e de neglijat nici faptul că două „poezii” realist-socialiste valorau, pecuniar, cât salariul lunar al unei încasatoare de tramvai, cum era mama poetului). E greu să condamni dorinţa firească de afirmare a tinerilor care au avut nenorocul să trăiască sub comunism, dar nici nu te poţi opri să visezi, utopic, la o „conspiraţie” generală a tăcerii. Revenind, a doua cauză a zonelor maligne (retorism, abstracţiuni preţioase) nu mai ţine de „constrângeri” exterioare, ci de resortul orgoliului cvasijuvenil: „compunerea prin ambiţie, fără participarea sincerităţii”. Poe